Cred că intelectualitatea din România e de ordinul câtorva milioane. Atunci, de ce intelectualii nu au o reprezentare pe potrivă în partide şi nu îi găsim pe cei mai merituoşi în competiţiile electorale şi în instituţii?
Câţi dintre intelectualii mari ai României au avut curajul să semnaleze din timp putreziciunea clasei politice şi degradarea morală a societăţii, câţi dintre ei şi-au asumat curajul să fie vocea celor neglijaţi, vocea poporului?
La o populaţie de peste 20 de milioane găsim o sută de mii de intelectuali merituoşi, care să poată reprezenta cu cinste o naţiune în Parlament, Guvern şi Preşedinţie?
Cum şi de ce ne-am trezit în instituţiile de bază ale ţării cu specimene ca Anamaria Gavrilă, George Simion sau Diana Şoşoacă? Nu şi din motivul că foarte mulţi intelectuali au ales să tacă, să scrie cărţi în turnul de fildeş, să stea cuminţi în laboratoare, academie şi instituţii, să plece capul în faţa şefilor şi să închidă ochii la mulţimea de nedreptăţi? Or, mai întâi, până a ajunge la ghilotina partidelor, intelectualii meritorii, care îndrăznesc să aibă curaj şi atitudine, să devină oamenii cetăţii şi vocea poporului, sunt marginalizaţi, scoşi din circuitul public sau decapitaţi chiar din interiorul breslei?
Înşir aceste gânduri de revoltă şi necaz, fiindcă ştiu că o naţiune nu poate fi pusă în faţa faptului împlinit, nu poate fi lăsată să aleagă în fruntea statului politicieni ca George Simion, Călin Georgescu sau Anamaria Gavrilă. Ei apar din tăcerea şi lipsa de atitudine a comunităţilor, breslelor, uniunilor de creaţie şi cultură, a intelectualităţii şi a întregii societăţi.
Văd cum luni, din tufişuri va ieşi o întreagă faună de târâtoare, care va ţine calea spre Cotroceni să linguşească, să-i pupe noului ales locuri mai ascunse decât mâna.
Totuşi, în aceste zile de confuzii colective, de mari frământări şi confruntări, vocile singulare ale unor intelectuali din spaţiul românesc valorează mai mult decât tot „Titanicul” clasei politice ciocoizate, fiindcă ele orientează mulţimile derutate spre ţărm şi dau măsura adevărată a responsabilităţii şi demnităţii româneşti.
Astăzi şi mâine – cei care privesc România din „turnul de fildeş” – mai pot coborî în mijlocul românilor şi să aprindă o lumină în drumul lor încâlcit spre buletinele de vot. A lăsa fraţii tăi să meargă prin întuneric până la buza prăpastiei e chiar mai grav decât un act de complicitate. Mai sper ca vocea intelectualilor tăcuţi, „înţelepţi şi prudenţi”, neimplicaţi în viaţa cetăţii – să răsune în tot spaţiul românesc şi diaspora, să se prefacă într-un cor al deşteptării, solidarităţii şi unităţii naţionale. În numele României de azi şi de mâine!
Alecu Reniţă