Înainte de erele social-media şi digitalizare, „voluntariatul” românesc avea o altă conotaţie: era numit „muncă patriotică” şi era obligatoriu pentru toţi cetăţenii. În epoca lui ceauşescu, a fi voluntar în societate însemna, de fapt, să fii pus la treabă pe banii statului, adesea fără voia ta, iar fenomenul era doar o reiterare a obedienţei faţă de partid.
Dacă astăzi ne implicăm în proiecte umanitare, în sprijinul comunităţii, şi ne bucurăm dacă ni se mulţumeşte, pe atunci, oamenii erau scoşi din casă pentru a aduna grâu, a mătură străzi sau a curăţa trotuarele de zăpadă – totul în numele „muncii patriotice” şi cu scopul de a „salva” bugetul naţional. În plus, elevii erau duşi la cules de fructe sau porumb, în straie de şantier şi cu plasele pline de ideologie.
Iniţial, au apărut „brigăzile voluntare”, constituite cu scopul de a reconstrui ţara. Apoi, s-a ajuns la munca voluntară justificată prin ideologii de partid. Perioada de vârf a fenomenului numit „muncă patriotică” a fost atinsă în anii ’70-’80. Îndemnul ca întreaga ţară să participe la „voluntariatul patriotic” era făcut chiar de ceauşescu.
„Eu rog primii secretari să mobilizeze toate forţele, tineretul, chiar şi funcţionarii şi în zilele de sărbători şi din oraşe, pentru a strânge la timp, şi dacă se poate fără nicio pierdere sau în orice caz, cu pierderi minime, în întregime, grâul. Ştiţi că anul trecut a trebuit să scoatem din fondul central o cantitate destul de mare de grâu. Vom aprecia munca fiecărui comitet judeţean şi a fiecărei organizaţii de partid după felul cum vor acţiona pentru a strânge la timp şi în bune condiţii în întregime toată recolta”, îndemna ceauşescu în 1971, într-una din şedinţele de partid.
Cine mai are curajul să recunoască acum, în 2025, că voluntariatul a fost – vreme de decenii – o muncă forţată, de multe ori impusă cu pedeapsa dacă nu te conformai? În fond, atunci, nu era vorba despre prostie sau lipsă de opţiune, ci despre „împlinirea patriotismului” pe cheltuiala altora.
Salariaţii erau scoşi la munca patriotică doar după program sau în zilele de duminică, pentru a nu fi scoşi din producţie în timpul săptămânii de lucru. În singura zi liberă din săptămână, în oraşe, bărbaţii erau scoşi la patrulare, alături de miliţieni, prestând astfel muncă patriotică pentru menţinerea liniştii şi ordinii publice. Muncitori sau intelectuali, sub regimul comunist, toţi românii erau obligaţi să-şi aducă contribuţia la progresul societăţii. Vara, intelectualii erau scoşi la măturat străzile, iarna, ingineri sau economişti puneau umărul la curăţarea trotuarelor de zăpadă. Sustragerea de la munca patriotică însemna asumarea unei pedepse. În vara anului 1971, fenomenul s-a extins intens.
„Atât în investiţiile industriale, cât şi la cele din agricultură, trebuie să se apeleze în mai mare măsură la muncă voluntară, la folosirea tineretului, în general a oamenilor muncii şi din agricultură şi din industrie, a gospodinelor, în executarea la timp a investiţiilor prevăzute în plan. Aceasta este valabil şi pentru lucrările de locuinţe şi alte lucrări social-culturale, lucrări edilitare”, îndemna ceauşescu în 1971.
Scopul voluntariatului intens era economisirea de bani la bugetul naţional şi construirea obiectivelor pe care Ceauşescu le avea în plan.
Azi, voluntariatul e o virtute, un act de implicare liberă, acum, într-o Românie liberă, voluntariatul chiar este… voluntariat. În anii lui ceauşescu, însă, dacă spuneai că nu vrei să coseşti sau să munceşti cu drag, riscai să fii singur în istorie cu eticheta de „neascultător”, iar imnul patriotismului a fost, vreme de zeci de ani, o piesă de pe un disc din care, din fericire, am ieşit cu toţii.
Aşadar, dacă acum putem alege să ajutăm sau să nu ajutăm, să muncim sau să lenevim, să punem umărul pentru comunitate sau să ne bucurăm de libertate, să ne trăim voluntariatul din suflet, cert e că istoria ne învaţă că, voluntariatul poate fi o formă de supunere mascată în gândirea de partid.
Sanda Viţelar