Mă plimbam zilele trecute prin Belgrad şi mă întrebam ce i-o fi plăcând lui Sebi Ghiţă în capitala Serbiei, de s-a refugiat acolo?! Ah, desigur, libertatea. Pardon, colivia. E mai mare şi nu are zăbrele. Statul de drept este un concept esențial pentru o societate liberă, un aer numai bun pentru nostalgicii comunismului de pe la noi.
Dar oare ce or fi gândind cei peste 5 milioane de oameni care au votat în turul al doilea al prezidenţialelor un proiect care ne-ar fi dus exact într-acolo?! Înapoi cu peste 30 de ani… Aţi mai citit această întrebare a mea pornită de la vorba „nici prea bine, nu e bine”: li s-a urât cu binele? Oare nu realizăm că statul de drept este esențial pentru progresul nostru?
Acum însă vă întreb pe voi: vă daţi seama că, atâta vreme cât nu avem aceleaşi lecturi şi aceleaşi idealuri, nici măcar binele nu îl înţelegem şi nu îl simţim la fel? Da, e o diferenţă de la cer la pământ între binele văzut de unii şi binele văzut de ceilalţi, iar statul de drept ar trebui să ne unească în aceste valori comune.
Gândiţi-vă doar la un aspect dus la extremă: în timp ce mie îmi e bine citind o carte, altuia îi e bine dând pe gât o sticlă de palincă. Însă binele în accepţiunea oamenilor de bun-simţ este tradus prin binele comun, în timp ce în cazul celorlaltora binele se traduce prin „să-mi fie bine mie, de ceilalţi nu-mi pasă”!
Aşa şi cu Ghiţă: lui îi e bine că nu îi e rău, vorba unui clasic în viaţă, iar cu bani poate cumpăra orice care să îl facă să se simtă şi mai bine, mai ales că, vorba unei reclame „banii produc pentru Ghiţă, nu Ghiţă produce pentru bani”…
Dar câţi sunt ca el? Şi, uite aşa, dacă rezultatele în turul al doilea al prezidenţialelor ar fi fost altele decât cele validate, mă întreb câţi din cei puţin peste 5 milioane de votanţi ai gecilor galbene ar mai fi fost ca Ghiţă peste un an sau doi?
Şi câţi ar fi strigat aşa cum făcea acum câţiva ani un politruc local care punea la megafon din maşina proprie într-o campanie electorală, după ce fusese în cuşluială cu mai toate partidele locale, să se audă versurile unui cântec despre hoţi al lui Victor Socaciu: „ăia hoţi, ăia hoţi, mama lor la toţi!…”? Sau câţi ar fi spus: „aceeaşi mizerie!”?
Aşa, mai au loc să viseze, să îşi imagineze că dictatura sau regimurile autoritare sunt mai bune decât democraţia imperfectă în care trăim. Se mai pot descărca emoţional ameninţând, proferând injurii, dezvoltând un alt fel de ură de clasă.
Poate, aşa cum ameninţa un senator de Mureş, „dresând javre”, recte jurnalişti, căci lor li se spune astăzi să nu mai citească presa, să nu se mai uite la televiziunile de pe piaţă, pentru că toţi mint, iar partidul lor, sistemul lor, va crea în curând noi canale de îndobitocire, pardon, de informare…
Un adevărat sistem paralel care să le hrănească frustrările sau neputinţele. O lume paralelă din care, probabil, se vor năpusti asupra lumii libere, cu ură şi revanşard, cântând cântece ale legionarilor sau punând la zid oamenii care vor avea curajul să îi înfrunte.
Însă nu sunt şi nu vor fi ei singuri de vină pentru asta! Vina este în mare măsură a celor care azi se prezintă drept „salvatorii proeuropeni”. A celor care clamează victoria în alegerile prezidenţiale spunând din nou „am înţeles mesajul alegătorilor”, când, de fapt, nu au înţeles nimic.
Ei doar s-au pregătit să fie beneficiarii unei reacţii de autoapărare din partea unui electorat care a înţeles că „binele” este în marea construcţie europeană şi nu în izolaţionism, suveranism sau întoarcere spre Estul ucigaş al lui Putin.
Da, pentru că nici un partid nu a câştigat alegerile prezidenţiale. Nici USR, nici Forţa Dreptei, nici PMP, nici UDMR, nici PNL şi nici PSD. Le-a pierdut AUR.
În rest, majoritatea celor ce s-au prezentat la vot au ales un preşedinte care nu a pus la îndoială traseul european al României. Nu pentru că este un om politic desăvârşit. Nu pentru că este un orator impecabil. Nu pentru că are un program de preşedinte sau pentru că este dublu medaliat cu aur la olimpiada internaţională de matematică – între noi fiind vorba, noi, pe Pocloş, am avut, cum spuneau unii „un dublu incompatibil” la butoane, spălat, frezat, reevaluat de PSD şi azi iarăşi la butoane prin proxy, de-a dreptul primar, în lipsa primarului de rezervă – ci pentru că emană educaţie, încredere şi calm.
Nu ură şi trădare a idealurilor pentru care în 1989 au murit unii semeni de-ai noştri, cum răzbătea din cealaltă tabără.
Acum însă partidele care au creat monstrul din extrema dreaptă, poate în ideea de a arăta Vestului că există totuşi opoziţie şi în România în condiţiile în care Dreapta şi Stânga s-au unit pentru a-şi împărţi puterea, vor să ne facă să le primim cu lauri şi să le mulţumim că ne-au salvat.
Oricum, au avut grijă ca Parlamentul să fie populat cu mult înainte în aşa fel încât mingea să rămână în tabăra lor, iar „negocierile” mai mult sau mai puţin „nemţeşti” ne vor da guvernul.
E cert: rămânem în Europa! Însă eu cred că s-a jucat la cacialma.
Iar costurile vor fi foarte mari dacă Stânga nu se va rupe de Dreapta, astfel încât Opoziţia să fie făcută pe bune, doctrinar, şi nu isteric şi isterizând poporul care, aţi văzut, adesea reacţionează la stimuli fără a mai judeca.
Însă pentru asta trebuie aplicată legea şi eliminat tot ceea ce e în afara ei. Pentru stabilitate. Încredere. Respect. Şi pentru Democraţie.
Trebuie reinstaurat Statul de drept, înainte de toate! Căci „Statul de drept reprezintă una dintre valorile fundamentale ale UE, care garantează democraţia şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Părerea mea.
Adrian Armand Giurgea
Statul de drept nu este un lux, ci o condiție esențială a unei societăți funcționale. În absența acestuia, instituțiile se transformă în simple instrumente de putere, iar cetățenii devin spectatori neputincioși ai unui spectacol politic fără reguli. În România, statul de drept trebuie consolidat zilnic, prin acțiuni concrete, nu doar prin declarații politice festive.
Când statul de drept este pus în pericol, întreaga arhitectură democratică devine fragilă. Justiția, presa liberă, alegerile corecte și respectul față de lege sunt pilonii pe care se sprijină democrația. O slăbire a acestora, fie și aparent minoră, poate deschide ușa către abuzuri și autoritarism, așa cum am mai trăit nu cu mult timp în urmă.
Apărarea statului de drept este o responsabilitate comună, nu doar a clasei politice. Societatea civilă, jurnaliștii, profesorii și fiecare cetățean au datoria de a reacționa atunci când valorile democratice sunt amenințate. Nu putem lăsa ca statul de drept să fie redus la un simplu slogan, ci trebuie să-l tratăm ca pe o valoare de neclintit.
Uniunea Europeană are la bază principiul statului de drept, iar apartenența României la acest proiect înseamnă și angajamentul ferm față de legalitate, transparență și separarea puterilor în stat. Acolo unde aceste principii sunt ignorate, consecințele se simt rapid: scăderea încrederii externe, stagnare economică și polarizare socială.
🔗Link-uri utile:
Eppur si muove: Chiar dacă-i pătrat, dar țara a intrat în mat