„Dacă albina ar dispărea de pe faţa Pământului, omul ar mai avea de trăit doar patru ani.” – Maurice Maeterlinck
Istoria albinei ne arată cât de vitală este această specie pentru ecosistemul nostru.
Istoria albinei ne ajută să înțelegem nu doar rolul lor ecologic, ci și miturile care le înconjoară.
Ziua Mondială a Albinelor, instituită de Adunarea Generală a ONU în anul 2017, este marcată, în fiecare an, la 20 mai, pentru a evidenţia importanţa, pentru omenire, a „harnicelor lucrătoare”. Este, de asemenea, o ocazie pentru a atrage atenţia asupra necesităţii protejării lor.
Data aleasă este ziua de naştere a lui Anton Jana (20 mai 1734 – 13 septembrie 1773), considerat pionierul apiculturii moderne, un domeniu strâns legat de istoria albinei.
Istoria albinei este una fascinantă, întinsă pe milioane de ani, cu implicaţii profunde pentru evoluţia plantelor, agricultură şi civilizaţia umană.
Albinele s-au dezvoltat din strămoşi viespi prădatori, care au început să consume polen şi nectar. Cele mai vechi fosile de albine datând de acum 100 de milioane de ani.
Evoluţia lor a coincis cu dezvoltarea plantelor cu flori, creând o relaţie de coevoluţie: plantele oferă nectar, iar albinele le polenizează.
Există, în prezent, peste 20.000 de specii de albine, dar numai câteva produc miere în cantităţi mari. Albina meliferă (Apis mellifera) este cea mai răspândită şi a fost domesticită de om pentru producerea mierii şi polenizarea culturilor.
În Egiptul antic (cca. 2400 î.Hr.), oamenii confecţionau stupine din lut şi transportau albinele pe Nil pentru a poleniza culturile. Zeiţa egipteană Neith era uneori reprezentată cu simboluri legate de albine, iar mierea era folosită ca aliment, medicament şi ofrandă funerară.
În Mesopotamia şi Grecia antică, mierea era considerată „hrană divină”. Aristotel (sec. IV î.Hr.) a studiat albinele şi a notat observaţii despre comportamentul lor, iar Pythagora nu consuma carne, dar includea mierea în dieta lui spirituală.
În Europa medievală, mierea era principala sursă de îndulcire, deoarece zahărul era rar. Mănăstirile păstrau stupi pentru miere şi ceară, folosită pentru lumânări.
Revoluţia apiculturii s-a produs în secolele XVIII – XIX: în 1770, François Huber a inventat stupul cu rame mobile. Deşi era orb, a lucrat cu ajutorul soţiei şi al unui asistent.
În anul 1851, Lorenzo Langstroth a perfecţionat stupul modern cu rame interschimbabile – stupul Langstroth, introducând conceptul de „spaţiu al albinei” (7-9 mm), vital pentru manipularea stupilor fără a distruge fagurii.
Din păcate, în zilele noastre, se poate vorbi de o adevărată criză a albinelor. Acestea sunt afectate de pesticide, monoculturi, paraziţi şi schimbări climatice. Deşi pe plan internaţional, se fac eforturi pentru protejarea albinelor, inclusiv Iniţiative UE privind interzicerea pesticidelor dăunătoare.
Din lumea albinelor
Albinele au o „organizare socială” remarcabilă: Regina – singura femelă fertilă, trăieşte câţiva ani. Lucrătoarele – femele sterile, realizează toate activităţile stupului. Trântorii – masculi, au un singur scop: reproducerea.
Albinele trăiesc în colonii care pot include între 20.000 şi 80.000 de indivizi, conduşi de o singură regină. Aceasta poate depune până la 2.000 de ouă pe zi în sezonul activ – este practic o „fabrică de ouă”.
Albinele lucrătoare trăiesc doar aproximativ 6 săptămâni vara, dar cele de iarnă pot trăi până la 6 luni, pentru a susţine colonia în sezonul rece.
O albină produce în medie 1/12 dintr-o linguriţă de miere în toată viaţa ei. Pentru a face un kilogram de miere, albinele trebuie să viziteze aproximativ 4 milioane de flori şi să zboare peste 100.000 de kilometri – adică de aproape 2,5 ori în jurul Pământului!
Mierea este singurul aliment care nu se strică. S-a descoperit miere comestibilă în morminte egiptene vechi de peste 3.000 de ani.
Albinele comunică între ele printr-un „dans” în formă de cerc (waggle dance) pentru a indica direcţia şi distanţa până la sursa de nectar. Au o memorie spaţială excelentă – îşi pot aminti exact unde se află florile şi stupul, chiar şi într-un mediu complex.
Pot recunoaşte feţe umane în mod similar cu oamenii, procesând trăsăturile individuale – un experiment ştiinţific le-a demonstrat această abilitate. Albinele sunt responsabile pentru polenizarea a peste 70% din culturile alimentare globale – fără ele, multe fructe şi legume ar dispărea.
Pierderea albinelor din cauza pesticidelor, schimbărilor climatice şi bolilor este un risc major pentru securitatea alimentară mondială. Există proiecte de dezvoltare a „albinelor robotice”, dar natura nu poate fi uşor înlocuită.
Apicultura în România este o activitate tradiţională importantă, cu o istorie de secole, dar care în ultimii ani se confruntă cu o serie de provocări legate de schimbările climatice, politici economice, dar şi de modificările în comportamentele consumatorilor.
Ileana Sandu
🔗Link-uri utile:
Pădurile Mureșene – comori verzi, zonă importantă pentru biodiversitate și habitat pentru polenizatori.
👉 https://www.worldbeeday.org/en/ – site-ul oficial al Zilei Mondiale a Albinelor, o sursă de încredere internațională.