Conform adevărului ştiinţific, poporul român are patru ramuri istorice – dacoromâni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni – vorbitori ai dialectelor limbii române, dacoromân (româna standard, vorbită în România şi Republica Moldova), aromân, meglenoromân, istroromân. Vorbitorii lor sunt urmaşii populaţiei autohtone romanizate din Imperiul Roman de Răsărit.
„Atestate în trecut pe un teritoriu unitar, în nordul şi în sudul Dunării, dialectele româneşti s au izolat de-a lungul timpului, în urma pătrunderii slavilor în Peninsula Balcanică începând cu secolul al VII-lea, fapt care a determinat unele deplasări ale vorbitorilor în acest spaţiu geografic în perioada Evului Mediu. Dacoromânii sunt continuatorii românităţii nord-dunărene, în timp ce aromânii, meglenoromânii şi istroromânii sunt continuatorii românităţii sud-dunărene.Unitatea dialectelor româneşti a fost susţinută unanim de-a lungul timpului de către cei mai importanţi lingvişti români (Ovid Densuşianu, Alexandru Philippide, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Alexandru Rosetti, Tache Papahagi, Eugeniu Coşeriu) şi străini”. (Academia Română – Comunicat privind identitatea şi unitatea istorică şi lingvistică a românilor din nordul şi sudul Dunării, 25 iunie, 2018)
Aromânii: o istorie şi o identitate culturală unice
Aromânii sunt un grup etnic de origine romanică; trăiesc, în principal, în regiuni din sud-estul Europei, având o identitate distinctă, o limbă proprie şi o istorie complexă, care se întinde pe mai multe milenii. De-a lungul istoriei, au fost influenţaţi de numeroase culturi şi civilizaţii, iar astăzi continuă să-şi păstreze tradiţiile şi obiceiurile, chiar dacă se află într-un context geopolitic şi cultural extrem de diversificat.
Originea aromânilor este subiect de dezbatere între istorici, însă majoritatea cercetătorilor sunt de acord că aceştia sunt descendenţi ai romanilor colonizaţi în provinciile Moesia şi Iliria, în teritoriile care formează astăzi sudul Peninsulei Balcanice. Aromânii vorbesc o limbă romanică, denumită „aromână”, care face parte din familia limbilor romanice orientale, alături de limba română. Aşadar, deşi sunt o comunitate distinctă, împărtăşesc rădăcini comune cu românii.
Se estimează că aromânii s-au stabilit în regiunile balcanice începând cu secolul al XIV-lea, perioadă în care Imperiul Bizantin a început să-şi piardă din influenţă, iar zonele locuite de aromâni au fost supuse invaziilor şi migraţiilor din partea diferitelor popoare balcanice.
Limba aromână este una dintre cele mai apropiate de limba română, având în vedere că ambele limbi derivă din latina vulgară. Deşi aromâna şi româna au evoluat diferit de-a lungul secolelor, multe cuvinte şi structuri gramaticale sunt comune. Aromâna este o limbă în pericol de dispariţie, din cauza asimilării rapide a comunităţilor aromâne în ţările în care trăiesc. În ciuda acestui fapt, mulţi aromâni continuă să vorbească limba maternă, în special în zonele rurale din Grecia, Albania, Macedonia de Nord şi Bulgaria, dar şi în comunităţile de imigranţi din Italia, Franţa şi alte colţuri ale lumii (Franţa, Argentina, Statele Unite ale Americii), unde s-au stabilit în secolele XIX şi XX.
De-a lungul istoriei, aromânii au avut un rol semnificativ în economiile şi culturile regiunilor în care au trăit. Majoritatea au fost fermieri şi păstori, dar şi comercianţi şi meşteşugari, având o reţea extinsă de relaţii comerciale între diferitele zone ale Balcanilor. În perioada Imperiului Otoman, aromânii au fost implicaţi în comerţul cu produse agricole, textile şi animale, iar în unele cazuri, au avut funcţii administrative sau militare.
Aromânii sunt cunoscuţi pentru păstrarea unor tradiţii şi obiceiuri care le marchează viaţa cotidiană şi care sunt adânc înrădăcinate în cultura lor. Costumele tradiţionale, deşi sunt mai puţin vizibile în prezent, includ haine din lână, brodate manual, ce reflectă atât influenţele balcanice, cât şi româneşti, iar bucătăria aromână este un amestec de mâncăruri tradiţionale balcanice şi româneşti. Printre preparatele specifice se numără „sarmale”, „mămăligă”, „plăcinte cu brânză” şi „keftedes” (chiftele).
Aromânii, ca multe alte minorităţi, se confruntă cu provocări în privinţa păstrării limbii şi a identităţii culturale. În multe dintre ţările în care trăiesc, limba aromână nu este recunoscută oficial, iar educaţia în această limbă este limitată. De asemenea, sunt supuşi unui proces continuu de asimilare, care ameninţă să diminueze numărul celor care vorbesc limba şi să disipeze tradiţiile lor culturale. Totuşi, există iniţiative de conservare a culturii aromâne, precum organizarea de festivaluri culturale, înfiinţarea de şcoli care învaţă limba aromână şi promovarea artei şi muzicii tradiţionale. Diverse organizaţii non-guvernamentale şi grupuri etnice se luptă pentru a proteja drepturile aromânilor şi pentru a le asigura o reprezentare mai mare în cadrul statelor în care trăiesc.
Meglenoromânii – insula de romanitate din Balcani
Meglenoromânii sunt un grup etnic romanic din Peninsula Balcanică, vorbitori ai limbii meglenoromâne, înrudită cu aromâna şi daco-româna (româna standard). De-a lungul istoriei, această comunitate a fost adesea ignorată sau confundată cu aromânii, deşi are o identitate distinctă, atât lingvistic, cât şi cultural.
Originea meglenoromânilor este încă disputată în cercetarea istorică: ei sunt consideraţi descendenţi ai populaţiei romanizate din Balcani, care a supravieţuit invaziilor slave şi otomane. Spre deosebire de aromâni, care au fost în general păstori transhumanţi, meglenoromânii au fost în principal agricultori sedentari.
Meglenoromânii locuiau, tradiţional, în regiunea Meglen (sau Muglen), o zonă montană de la graniţa actuală dintre nordul Greciei şi sudul Macedoniei de Nord. Până în secolul al XX-lea, erau concentraţi în şapte-opt sate din această regiune, dintre care cele mai cunoscute sunt Notia, Birislav, Nanti şi Oşani.
Limba meglenoromână păstrează numeroase arhaisme şi trăsături proprii, dar are în comun cu limba română originea latină şi o parte din fondul lexical. În timp, a suferit influenţe puternice din limbile înconjurătoare – în special greaca, turca şi macedoneana (slava sudică). Meglenoromâna nu are o normă literară stabilită şi este considerată pe cale de dispariţie, cu foarte puţini vorbitori activi în prezent, majoritatea vârstnici.
Exemplu de frază în meglenoromână: „Noi nu suncăm aromâni, noi suncăm m’glinţi.”(„Noi nu suntem aromâni, noi suntem meglenoromâni.”)
Meglenoromânii au o cultură distinctă, influenţată de mediul rural şi de convieţuirea cu alte etnii din Balcani. Ei au practicat în principal agricultura şi au fost organizaţi în comunităţi compacte, având o viaţă religioasă creştin-ortodoxă (cu o excepţie notabilă – satul Nanti, ai cărui locuitori s-au convertit la islam în perioada otomană).
Costumele populare, tradiţiile orale, cântecele şi obiceiurile legate de sărbători şi viaţa familială sunt elemente importante ale identităţii lor. Din păcate, multe dintre aceste tradiţii sunt în pericol de a se pierde, pe fondul asimilării şi emigrării.În prezent, meglenoromânii sunt aproape complet asimilaţi în ţările de reşedinţă (Grecia, Macedonia de Nord, Turcia, România), iar limba lor este în pericol de dispariţie.
Numărul exact al meglenoromânilor este greu de estimat, dar se crede că mai sunt câteva mii de persoane cu origine meglenoromână, dintre care doar câteva sute mai vorbesc limba. UNESCO a inclus limba meglenoromână pe lista limbilor pe cale de dispariţie.
Istroromânii: „Fraţii uitaţi”
Istroromânii reprezintă una dintre cele mai mici şi mai puţin cunoscute ramuri ale poporului român. Locuind în Peninsula Istria (astăzi parte a Croaţiei), vorbesc un dialect romanic estic numit istroromână, considerat de unii lingvişti un dialect al limbii române, iar de alţii o limbă de sine stătătoare. Comunitatea istroromână, în continuă scădere numerică, este astăzi considerată una dintre cele mai periclitate minorităţi etnolingvistice din Europa.
Majoritatea istoricilor şi lingviştilor sunt de acord că istroromânii sunt urmaşii românilor care au migrat în Peninsula Istria între secolele XIII şi XVII. Ei provin cel mai probabil din regiunile muntoase ale Carpaţilor Meridionali sau din zona Banatului şi Olteniei. Migrarea s-a produs în valuri, din cauza presiunilor otomane, a instabilităţii politice şi a dorinţei Imperiului Habsburgic de a coloniza regiuni slab populate din Imperiu.
Istroromânii s-au stabilit în partea estică a peninsulei Istria, în Croaţia de astăzi, în principal în satele: Žejane (Jeiani) – în zona muntoasă, aproape de graniţa cu Slovenia, Šušnjevica (Şuşnieviţa) – centrul actual al istroromânilor şi Nova Vas (Noselo).
Istroromâna este una dintre cele patru varietăţi istorice ale limbii române, cu
caracteristici fonetice şi lexicale proprii, dar păstrează o bază comună cu limba română („apă- apî”; „frate – frate”, „casă-kîsă”. Influenţele slave (în special croate) şi italiene sunt puternice, ca urmare a contactului prelungit cu aceste limbi.
Cultura istroromânilor este un amestec de elemente balcanice şi central-europene. Ocupaţiile tradiţionale au fost păstoritul, agricultura de subzistenţă şi prelucrarea lemnului. Obiceiurile populare, cântecele şi portul tradiţional s-au păstrat doar parţial, fiind afectate de procesul intens de asimilare.
Religia predominantă este catolicismul, în contrast cu ortodoxia celorlalte grupuri româneşti din Balcani, ceea ce reflectă integrarea istorică în spaţiul croato-veneţian şi austro-ungar.
Istroromânii sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în Croaţia, dar nu dispun de o reprezentare politică puternică. În România, interesul pentru istroromâni este mai ales academic şi cultural, fiind consideraţi „fraţi uitaţi” din diaspora istorică.
Numărul vorbitorilor de istroromână este extrem de redus. Estimările recente indică între 200 şi 300 de vorbitori şi în jur de 1.000 de persoane cu origine istroromână. Majoritatea sunt vârstnici. Tinerii nu mai învaţă limba acasă, în familie, iar utilizarea ei în public este rară. Mulţi se declară croaţi sau italieni, deşi în unele şcoli din Croaţia se organizează cursuri opţionale de istroromână şi sunt publicate manuale şi dicţionare (ex. Dicţionar istroromân–croat).
Ileana Sandu