„Pentru unii vârstnici, azilul poate oferi mai multă siguranță și îngrijire decât pot asigura rudele acasă.”
Pentru mulţi români, bătrâneţea vine nu doar cu neputinţe trupeşti, ci şi cu griji legate de singurătate, îngrijire şi siguranţă. Psihologii sunt unanimi în a recunoaşte că una dintre cele mai dificile decizii cu care se confruntă familiile este aceea de a interna sau nu o persoană dragă într-un cămin pentru vârstnici. O astfel de hotărâre trezeşte, inevitabil, o întrebare delicată: este aceasta un gest de abandon sau o formă de responsabilitate matură şi asumată?
În cultura noastră, a existat mereu ideea că părinţii trebuie îngrijiţi acasă, „în sânul familiei”, iar trimiterea lor la azil a fost privită cu ochi critici. Chiar şi astăzi, mulţi asociază internarea la azil cu sentimentul de vină – ca şi cum copiii şi-ar lăsa părinţii „de izbelişte”. Şi poate că, în unele cazuri, aşa se întâmplă. Dar realitatea zilelor noastre este complexă şi complicată.
Familiile de azi sunt adesea prinse între serviciu, grija pentru propriii copii şi lipsa resurselor, iar îngrijirea unei persoane în vârstă, mai ales dacă suferă de afecţiuni precum Alzheimer, Parkinson sau are nevoie de supraveghere permanentă, poate deveni o povară copleşitoare. În aceste situaţii, căminul pentru vârstnici nu înseamnă abandon, ci un sprijin specializat care poate asigura siguranţa şi demnitatea bătrânului.
Asta – în teorie, desigur. În practică, ştim cu toţii că azilele din România sunt departe de standardele pe care le vedem în ţările occidentale. Numărul locurilor este insuficient, dotările sunt precare, iar personalul este adesea suprasolicitat sau insuficient pregătit. Mai grav, am asistat cu toţii, în ultimii ani, la cazuri revoltătoare de neglijenţă sau chiar abuz în unele cămine, mai ales cele private, slab supravegheate de autorităţi. În ultimii ani, presa românească a documentat numeroase scandaluri privind tratamente inumane aplicate bătrânilor în astfel de centre, ceea ce alimentează neîncrederea populaţiei în acest sistem.
Prin comparaţie, în multe ţări din Europa, căminele de bătrâni sunt bine finanţate, monitorizate constant, oferind condiţii decente pentru o viaţă demnă. Vârstnicii beneficiază de îngrijire medicală, consiliere psihologică, activităţi recreative şi, mai ales, de respect. Internarea la un azil nu este stigmatizată, ci este văzută ca o alegere firească, făcută în interesul persoanei în vârstă. Cu alte cuvinte, dacă în Occident internarea într-un azil poate fi o alegere firească şi acceptată social, în România aceasta rămâne, adesea, o soluţie de compromis, într-un sistem încă fragil şi insuficient reglementat.
Şi din acest punct de vedere, în România, încă mai avem un drum lung de parcurs. Dar asta nu înseamnă că trebuie să blamăm orice familie care face această alegere. Important este motivul din spatele deciziei: dacă este făcută cu grijă sinceră şi cu dorinţa de a oferi condiţii mai bune decât cele posibile acasă, atunci este un gest de responsabilitate, nu de vină.
Se spune că vârsta a treia nu trebuie să fie o povară, ci o etapă a vieţii în care respectul, grija şi sprijinul – fie el din partea familiei sau a unei instituţii – să fie la loc de cinste.
Or, între două lumi – una în care cei apropiaţi se sacrifică, alta în care sistemul social sprijină – se află multe familii din România de azi, care se simt prinse între vină şi responsabilitate şi fiecare face ce poate, cum poate, cu resursele pe care le are. Pe de altă parte, responsabilitatea nu înseamnă neapărat prezenţă fizică permanentă, ci luarea celor mai bune decizii pentru bunăstarea unei persoane dragi. Atât timp cât alegerea este făcută din grijă şi cu respect, nu din comoditate sau nepăsare, internarea la azil nu ar trebui privită ca un gest condamnabil.
În concluzie, internarea vârstnicilor la azil nu este, în sine, un act de vină, ci poate fi o formă matură de responsabilitate. Cheia stă în motivaţia deciziei şi în felul în care familia rămâne implicată afectiv în viaţa vârstnicului, chiar şi după internare. Societatea de azi trebuie să înveţe să privească aceste alegeri cu mai multă înţelegere, fără a judeca în alb şi negru.
…Ceea ce nu este uşor – nici pentru cel care pleacă, nici pentru cei care rămân.
Ileana Sandu
🔗Link-uri utile
Nepăsarea şi tăcerea nasc monştri
www.seniorul.ro – Ghid și soluții pentru îngrijirea vârstnicilor