Ileana Sandu
„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda: /Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură”.(Mihai Eminescu – Scrisoarea II)
În fiecare an, pe 15 iunie, ne aducem aminte că Mihai Eminescu a murit. Cu jerbe, câteva discursuri „de adâncă simţire”, închinate „Eminescului” (!!!) de către unii care chiar se cred „poieţi”, câteva reuniuni „cultural-patriotice”, „moderate” de inşi al căror unic scop e să se bage în seamă, citind, poticnit, „o scurtă alocuţiune” despre cât de mare a fost „Luceafărul poeziei româneşti” şi cum mai avea el „un singur dor”…Ţi-e şi milă, şi silă…Cam atât.
Apoi, tăcere. Tăcerea vinovată a unei societăţi care l-a transformat pe cel mai mare poet român într-un clişeu prăfuit, un simbol decorativ, o icoană fără conţinut. Iar în ultimii ani, într-o modă tot mai toxică, îl transformăm şi în ţinta ironiilor şi a etichetelor comode: „nebun”, „sărac cu duhul”, „naţionalist toxic”.
Pe reţelele de socializare, Eminescu este prezentat fie ca un geniu suferind de dragoste, fie ca un bărbat instabil, bolnav psihic, a cărui valoare ar fi umbrită de „problemele personale” – interpretări superficiale ce ignoră complexitatea intelectuală a poetului şi contribuie la desacralizarea memoriei sale.
Dar adevărul este mult mai dureros şi complex. Eminescu n-a murit doar din cauza unei boli. A fost, probabil, şi victima unei epoci în care ideile incomode se plăteau scump. În ultima perioadă a vieţii, poetul a fost internat în condiţii deplorabile, cu diagnostice incerte şi tratamente brutale pentru vremurile respective. Descrierile martorilor vorbesc despre un Eminescu slăbit, lipsit de contact cu realitatea, dar, paradoxal, în momente de luciditate, încă preocupat de soarta ţării şi de idealurile sale culturale.
Mai grav, unii intelectuali contemporani, din dorinţa de „demitizare”, îl etichetează drept un „naţionalist depăşit” sau „misogin”, extrăgând fragmente din articolele sale politice, fără a le încadra în contextul epocii. Astfel, se încearcă o reevaluare forţată, care nu doar că este nedreaptă, dar şi lipsită de rigoare istorică. Eminescu a fost un om al vremii sale, cu idei influenţate de curentele intelectuale ale secolului XIX, dar şi un vizionar care a intuit pericolele pierderii identităţii naţionale într-o Românie aflată în formare.
Unii istorici susţin că a fost redus la tăcere din motive politice – pentru că scria despre trădarea intereselor naţionale, despre corupţie. Nu sună deloc străin de prezent, nu-i aşa?
Astăzi, însă, Eminescu moare din nou. Moare în fiecare glumă cinică despre „geniul nebun”, în fiecare lecţie de literatură predată mecanic, în fiecare articol care-l reduce la o iubire nefericită cu Veronica Micle sau la nişte „idei perimate”. Îi murdărim memoria nu prin critici serioase – de care n-ar fi fugit, ba le-ar fi înfruntat cu demnitate –, ci prin superficialitate şi dezinteres.
…Şi, mai nou, din ce în ce mai mult, prin batjocură de-a dreptul vulgară. Pe reţelele de socializare, Mihai Eminescu este luat în râs de indivizi care nu numai că nu i-au citit opera, dar nu stăpânesc nici măcar limba română la un nivel decent. Îl ironizează, îl parodiază fără urmă de înţelegere, cu texte agramate şi judecăţi făcute dintr-o ignoranţă stridentă. E trist – şi grav – că un popor ajunge să-şi dispreţuiască valorile prin gura celor care nu pot nici să scrie corect, nici să gândească profund. Aşa se ucide cultura: nu cu toporul, ci cu hăhăiala prostească şi cu like-ul grăbit.
Am ajuns să-l comemorăm fără să-l înţelegem, să-l recităm fără să-l citim, să-l discutăm fără să-l cunoaştem. Şi, mai ales, fără să ne asumăm lecţia fundamentală a vieţii sale: aceea a unei conştiinţe care nu s-a plecat în faţa vremurilor, chiar dacă a fost zdrobită de ele.
Moartea lui Mihai Eminescu rămâne un capitol controversat, dureros şi poate chiar suspect, dar adevărata întrebare nu este „De ce a murit Eminescu?”, ci „ Oare ce facem noi cu moştenirea lui?”. Pentru că nu e vorba doar despre versuri, ci despre o viziune – dureros de actuală – asupra unei Românii care încă îşi caută demnitatea.
P.S. Din păcate, şi anul acesta, la Târgu Mureş, Eminescu va fi comemorat, probabil, tot la statuia în spatele căreia se află cel mai jegos parc din oraş.