Studiul religiei în şcoală este un subiect care generează dezbateri intense în societatea românească. Întrebarea principală este dacă religia ar trebui să fie parte din programa educaţională, într-un stat democratic şi pluralist. Argumentele pro şi contra reflectă valori fundamentale precum libertatea, educaţia, identitatea culturală şi respectul pentru diversitate.
Unii spun cu convingere „Da!”. Pentru că religia este parte din istoria şi identitatea noastră. Ea a influenţat cultura, arta, valorile şi felul în care privim binele şi răul. Prin religie, unii învaţă ce înseamnă respectul, compasiunea, iertarea. Într-o lume tot mai marcată de violenţă şi intoleranţă, poate că o oră de religie ar putea fi un pas spre mai multă empatie.
Pe de altă parte, sunt şi argumente serioase împotrivă. Trăim într-o societate liberă, unde fiecare are dreptul să creadă sau să nu creadă. Ce se întâmplă când religia predată în şcoală nu reflectă convingerile elevului sau ale familiei sale? Nu există riscul de excludere? De impunere? De îndoctrinare?
Unii elevi sunt puşi în situaţia de a merge la o oră cu care nu se identifică. Alţii sunt priviţi ciudat pentru că au ales să nu participe. Nu este aceasta o formă subtilă de discriminare? Şcoala ar trebui să fie un loc în care elevii să se simtă în siguranţă, nu judecaţi pentru credinţa – sau necredinţa – lor.
Atunci, ce e de făcut?
Un prim argument în favoarea studierii religiei în şcoală este legat de transmiterea valorilor morale: religia oferă un cadru pentru învăţarea respectului, empatiei, responsabilităţii şi toleranţei – calităţi esenţiale pentru dezvoltarea caracterului. Chiar şi în societăţile seculare, aceste valori sunt apreciate şi pot contribui la construirea unui climat şcolar pozitiv.
Un al doilea argument este rolul religiei în înţelegerea culturii şi istoriei. Pentru a înţelege literatura, arta, istoria sau filosofia, este adesea necesară o minimă cunoaştere a conceptelor religioase. Religia a influenţat profund civilizaţiile de-a lungul timpului, iar ignorarea acestui aspect ar însemna o lacună semnificativă în educaţie.
În plus, predarea religiei (în special sub forma unui studiu comparativ) poate ajuta la promovarea dialogului interreligios şi a toleranţei, mai ales într-o societate tot mai diversă. Elevii pot învăţa despre diferenţele şi asemănările dintre religii, reducând riscul discriminării sau al prejudecăţilor.
Pe de altă parte, un prim argument împotriva studierii religiei este legat de respectarea libertăţii de conştiinţă. Nu toţi elevii provin din familii religioase, iar impunerea unei anumite perspective religioase poate încălca dreptul la neutralitate. Mai ales când religia este predată confesionist (adică din perspectiva unei singure religii), există riscul îndoctrinării.
Un alt argument este că religia poate deveni un factor de diviziune: diferenţele de credinţă sau lipsa credinţei pot duce la conflicte, marginalizare sau stigmatizare între elevi, iar şcoala ar trebui să fie un spaţiu incluziv, în care toţi copiii să se simtă respectaţi, indiferent de convingerile lor.
În plus, se ridică problema competenţei şi obiectivităţii în predarea religiei: de multe ori, profesorii pot fi formaţi exclusiv în cadrul unei confesiuni, ceea ce poate influenţa modul de predare. Fără o abordare echilibrată şi academică, ora de religie riscă să devină mai degrabă un exerciţiu de catehizare decât unul educativ.
O soluţie de compromis ar putea fi introducerea unei discipline de cultură religioasă sau istoria religiilor, predată într-un mod obiectiv, informativ şi comparativ, fără caracter confesional. Astfel, elevii ar avea ocazia să înţeleagă rolul religiei în societate, fără a fi constrânşi să adere la o anumită credinţă. Într-o lume tot mai complexă, educaţia trebuie să formeze nu doar profesionişti, ci şi cetăţeni conştienţi şi toleranţi.
Soluţia – consideră unii exegeţi – nu este să eliminăm religia din şcoală, ci să o transformăm. Să vorbim despre toate religiile. Să învăţăm fără să fim obligaţi să credem, ci doar să înţelegem. Să ne formăm o cultură generală, nu o convingere personală impusă. În acest mod, religia predată ca istorie a religiilor, ca dialog între culturi, poate deveni un instrument puternic de toleranţă şi cunoaştere.
Predarea religiei în şcolile din România este reglementată de o legislaţie specifică, asigurând dreptul părinţilor şi al elevilor de a alege participarea la aceste cursuri. De asemenea, metodologia de predare este reglementată prin protocoale între Ministerul Educaţiei şi cultele religioase recunoscute oficial de stat. Cu toate acestea, există dezbateri privind numărul de ore alocate religiei în comparaţie cu alte discipline şi despre echilibrul între educaţia religioasă şi cea ştiinţifică.
Pentru a evita controversele în predarea religiei în şcoală şi a respecta pluralismul convingerilor, este esenţial ca temele abordate să fie neconfesionale, echilibrate şi orientate spre înţelegerea culturală şi etică, nu spre îndoctrinare.
Iată câteva teme fundamentale care ar putea fi predate cu acest scop:
- Religia ca fenomen uman universal: definirea religiei şi rolul ei în viaţa oamenilor; de ce au existat şi există religii în toate culturile?
- Mari religii ale lumii – prezentare comparativă: elemente de bază despre: creştinism, islam, iudaism, hinduism, budism, religii tradiţionale, valori comune (pace, compasiune, dreptate); diferenţe şi diversitate culturală – înţelegere, nu judecată;
- Istoria religiilor şi impactul lor cultural; cum au influenţat religiile arta, arhitectura, literatura, dreptul sau filosofia; religia şi civilizaţiile – exemple din istorie (Roma, Bizanţ, India, Orientul Mijlociu); dreptul de a avea sau nu o religie, sau de a o schimba; respectul faţă de convingerile altora – combaterea intoleranţei; simboluri religioase şi ritualuri;
- Semnificaţia simbolurilor: crucea, semiluna, steaua lui David, mandala, etc.; exemple de sărbători religioase (Crăciun, Paşte, Ramadan, Diwali, Hanuka), respect şi înţelegere pentru tradiţiile altora;
- Religia şi ştiinţa (dialogul între religie şi ştiinţă – nu confruntare, ci înţelegere a diferenţelor de metodă; exemple de gânditori religioşi care au fost şi oameni de ştiinţă.
Ce ar trebui evitat: învăţarea exclusivă a dogmelor unei singure religii (de exemplu, doar ortodoxia), prezentarea unei religii ca fiind „superioară” altora; discuţii despre păcat, mântuire, iad ş.a., ca adevăruri absolute; judecarea celor fără religie sau din alte confesiuni.
Dacă religia este predată ca un domeniu de cunoaştere, nu de convertire, această disciplină, studiată în şcoală, contribuie la toleranţă, cultură generală şi formarea unor cetăţeni responsabili.
În final, nu putem ignora că religia este o parte a lumii în care trăim. Dar tocmai pentru că este un subiect sensibil, trebuie să-l tratăm cu grijă, cu respect şi cu înţelepciune. Să nu uităm că educaţia adevărată nu ne spune ce să credem, ci ne învaţă să gândim. (foto – pixabay.com)
Ileana Sandu