Ileana Sandu
Motto: „Memento mori” („Aminteşte-ţi că vei muri”)
Ura, spun psihologii, nu apare din senin: de cele mai multe ori, ea se naşte acolo unde a fost prea multă durere, prea multă nedreptate sau prea multă singurătate. Oamenii nu urăsc neapărat pentru că vor, ci pentru că, uneori, nu mai ştiu cum să-şi manifeste nemulţumirile. Ura devine o formă de apărare (cu teren fertil pe reţelele sociale, care o şi cultivă cu grijă), făcându-i să creadă că „ştiu ei cine e de vină” şi dându-le, pe moment, iluzia că sunt puternici.
Dincolo, însă, de această formă de ură (oarecum, acceptabilă până la un punct, să zicem), există ura … pură şi simplă – nemotivată, care nu se naşte dintr-un conflict real, nici dintr-o traumă personală sau din vreo convingere politică. Este o ură viscerală, o respingere instinctivă, fără justificare clară, care se manifestă în cele mai crude momente ale existenţei umane. Această ură nu cere motive – îi este suficient că celălalt e (încă) în viaţă.
Această formă de ură nu are logică, nu are cauze. Pur şi simplu, există. Se aprinde ca un incendiu într-un câmp uscat, din nimic. Şi când „prinde”, nu-l pârjoleşte doar pe cel vizat, ci întreaga idee de umanitate.
Trăim vremuri în care un om îşi trăieşte, poate, ultimele zile, iar lumea aplaudă. Nu tăcut, nu în sinea ei – ci public, zgomotos, cu bucurie, cu satisfacţie, jubilând. Moartea devine trend, suferinţa e conţinut viral. E un spectacol pe care reţelele îl transmit în direct: „Ia uite-l cum se duce!”, „Aşa-i trebuie!”, „Ce, mă, încă n-a dat colţu?, „La morgă, javră!”.
Hienele moderne nu mai aşteaptă să mori. Te sfâşie în direct, pe tastatură.
În ultimele clipe ale unui om, ai putea crede că măcar atunci, în faţa finalului comun, vom arăta puţină decenţă. Dar nu – agonia devine spectacol, iar sfârşitul unei vieţi – divertisment. Unii jubilează. Fac haz. Postează glumiţe, imagini cu „aia cu coasa”, ca şi cum suferinţa ar fi o monedă de schimb pentru satisfacţia lor interioară.
De unde vine această bucurie bolnavă? Ce resort uman a fost întors pe dos, astfel încât să găsim plăcere în degradarea unui om? Răspunsul e în oglindă: în nesiguranţele noastre, în frustrarea cronică, în nevoia disperată de a ne simţi superiori. Dacă altul cade, poate că noi părem un pic mai sus. Dacă altul moare, poate scăpăm, pentru o clipă, de propria noastră frică de moarte.
Or, aceasta nu mai este doar ură. E dezumanizare – nu doar a celui căzut, ci şi a celui care se bucură şi râde. E o formă perversă de satisfacţie care vine dintr-o gândire tribală, primitivă: „A greşit, acum plăteşte”.
E uşor să te alături gloatei. Să distribui pe reţele, să comentezi, să faci parte din corul celor care „spun lucrurilor pe nume”. Mai greu e să taci. Să rezişti tentaţiei de a transforma durerea în batjocură. Să-ţi păstrezi umanitatea, chiar şi când ţi se pare sau chiar eşti sigur că celălalt nu o merită. Să nu-ţi reverşi frustrările mocnite peste un om suferind, ca nişte gunoaie aruncate peste un mormânt deschis.
Pentru că în final, ura viscerală nu spune nimic despre cel urât, dar spune totul despre cel care urăşte.
E simplu să te dai mare din spatele tastaturii. E simplu să arunci cu noroi în cineva care nu se mai poate apăra. Dar, în realitate, nu faci decât să-ţi expui propria mizerie. Pentru că atunci când îţi hrăneşti ego-ul cu suferinţa altuia, te transformi – nu în justiţiar, ci în parazit – un călău mediocru care urlă „adevărul”, butonând pe telefon. Cine jubilează în astfel de momente nu doar că a uitat ce înseamnă să fii om, dar arată – poate fără să-şi dea seama – cât de adâncă e propria suferinţă lăuntrică.
Ura ne înstrăinează unii de alţii, sapă la rădăcina legăturilor fireşti dintre noi şi ne răceşte sufletele. Iar România de azi pare tot mai prinsă în acest cerc al urii, care se învârte în gol. Aiurea.
Şi atunci, se naşte întrebarea: ce viitor îi aşteaptă pe copiii crescuţi în ura viscerală a părinţilor lor? Ce viitor poate avea un suflet fraged, modelat de dispreţ, alimentat cu batjocură, hrănit cu satisfacţia bolnavă a durerii celorlalţi?
Trăim vremuri în care ura a devenit sport de familie: părinţi care râd când altul cade, care se bucură când altora li se întâmplă răul, care îl învaţă pe copil că „slăbiciunea” înseamnă milă, iar compasiunea este pentru „fraieri”. Părinţi care pun o bombă cu ceas: ura profundă, transmisă ca moştenire otrăvită.
Aceşti copii vor deveni adolescenţi incapabili să creeze legături sănătoase, vor avea relaţii distructive, vor căuta puterea prin control şi suferinţă. Mai târziu, vor fi adulţi care nu pot construi nimic durabil – nici familii, nici prietenii, nici comunităţi. Vor crede că iubirea e o slăbiciune şi că respectul se obţine prin frică. În spatele unui zâmbet fals, vor trăi o viaţă de singurătate, frustrare şi gol interior.
Copiii crescuţi în ură devin, inevitabil, victimele acelui mediu. Chiar dacă învaţă să o reproducă, ea nu-i protejează. Le roade din interior capacitatea de a trăi autentic. Îi transformă în spectre ale celor care ar fi putut fi. Iar părinţii care cred că „aşa se căleşte caracterul” nu fac decât să sape groapa sufletului copilului lor, cu mâinile tremurând de furie şi dispreţ.
Ura nu creşte caractere puternice. Creşte caractere deformate, hâde, fragile, pline de agresivitate, dar goale de conştiinţă. Şi, cel mai tragic, acest ciclu se perpetuează. Copiii aceştia vor deveni părinţii de mâine. Şi vor pune aceleaşi cătuşe pe generaţiile următoare.
Adevărul e simplu şi dureros: copilul crescut în ură devine adultul care va distruge, nu cel care va construi. Şi dacă nu rupem lanţul, vom ajunge o societate plină de indivizi care ştiu doar să urască – nu să trăiască.
Dacă acest flagel al urii nu e stârpit – sau măcar încetinit – ce viitor pot avea generaţiile care vin? Copiii învaţă din ce văd în jur. Iar dacă văd adulţi care râd de suferinţa altuia, care aruncă venin în loc de vorbă bună, vor creşte crezând că aşa se trăieşte. Că aşa e normal. Vom avea tineri fără empatie, fără răbdare, fără capacitatea de a ierta. Vom avea o societate în care fiecare e împotriva fiecăruia, unde, în loc de solidaritate, va domni suspiciunea, şi în loc de înţelegere – dispreţul.
…Iar asta e poate cea mai grea moştenire pe care o putem lăsa: nu o ţară săracă, ci o ţară fără suflet.
P.S. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale NU este întâmplătoare.