Adrian Armand Giurgea
Aproape că îmi vine să cred că pe unii i-a bătut prea tare soarele în cap în aceste vremuri, astfel încât și-au pierdut, pur și simplu, uzul rațiunii. Pe bune. Am ajuns la un atât de înalt grad al neputinței, pervertirii și al populismului, încât suntem pe punctul de a intra în război noi cu noi înșine. Și nu din senin, ci, fără doar și poate, din lipsă de cultură și, mai mult, din lipsa putinței de a înțelege, de fapt, ce vrem. Pentru că, după 35 de ani în care, picătură cu picătură, să nu zic pas cu pas, am construit o Românie europeană, am așteptat să fim integrați cu adevărat în marea casă la care am tânjit zeci de ani în comunism, astăzi înțeleg că nu știm ce vrem. Nici politic, dar nici social. Astfel am ajuns să tânjim după un „tătuc” iarăși, am ajuns să așteptăm „să ne pice din cer” și, mai rău, mulți au ajuns să urască ceea ce și-au dorit părinții sau frații lor mai mari. Și asta pentru că, în lupta noastră de a fi europeni am uitat să le spunem celor ce vin cum a fost înainte de a fi așa cum este astăzi. Iar când politicul intră pur și simplu în inerția momentului, doar pentru voturi, suntem pur și simplu blocați în propria noastră devenire. Însă fără perspective și fără putința de a schimba ceva. O devenire pur și simplu inerțială. Nu un viitor. Ci o prefacere provocată pur și simplu de cursul istoriei. Căci astăzi, noi, poporul ăsta din spațiul carpato-danubiano-pontic, pare că nu mai avem vreun ideal. Așteptăm doar un far călăuzitor. Din păcate. Căci nu am înțeles că doar împreună putem fi puternici. Căutăm omul puternic care să facă totul sau care să ne pună să facem totul. Nu știm ce este spiritul de echipă și nu ne place nici să fim antrenați pentru asta. Avem oarecum o structură de slugi, așa cum spunea încă din anii 90 un mare scriitor și filosof al țării. Dar câți au mai citit oare vreo carte în ultimii 10 ani??? Și atunci nu e de mirare că nu se întâmplă nimic în comunitățile noastre, la firul ierbii.
Deși vedem cum de sute de ani în Occident afacerile mici pun comunitățile pe hartă, noi vrem în continuare să dăm tunul și să plecăm. La noi, afacerea de familie nu răzbește, iar Statul este văzut mereu ca o entitate care ia pur și simplu și împarte alor lui, ca și cum Statul și ai lui nu am fi tot noi. A, la noi Statul și ai lui suntem noi doar atunci când reușim efectiv să ocupăm NOI funcțiile sale, indiferent dacă le merităm sau nu… Dacă sunt vecinii noștri, Statul e hoț… Iar mai apoi ne place să ne plângem. Dar nu să plângem, căci este rușinos și, printre lacrimi, s-ar putea să ne trezim. Ne place letargia și ne ghidăm simplu după principiul „ce poți face astăzi, lasă pe mâine, poate vine altcineva și face în locul tău”. Pentru că ne place să ne fofilăm și să găsim țapi ispășitori. Nu soluții. Pentru că atunci când găsim soluții, deja cerem să ni se facă statui. Să fim idolatrizați pentru asta. Nu o facem cu altruism și pentru comunitate. Și politicienii o fac doar pentru voturi. Concret? Păi pe plan național vă dau un exemplu. Sau două. Primul este al premierului care se duce în Palatul Victoria și vrea să ducă cu el o echipă sau o camarilă cu care a lucrat în Bihor. Oare e ok? Nu știu… Al doilea este cel am ministrului Educației care, de amorul artei sau în dispreț față de popor vine să ne spună că lui nu-i trebuie un sfert din banii pe care îi primește ca ministru și s-a hotărât să îi dea pentru nu știu ce burse. Putea să o facă în tăcere, să ajute copii sau familii. Însă onorabilul profesor de psihologie a vrut să știm că are bani suficienți și că nu îi trebuie banii de ministru? Nuuu! A vrut să puncteze, căci dă bine astăzi să zici că e prea mare salariul la Stat nu?! Iar tu dai exemplu și, astfel, pe scară în jos se poate tăia… Populism searbăd care lovește, intenționat sau nu, în însăși Statul care se chinuiește să supraviețuiască în fața atacurilor de tot felul. Iar acum bomba vine din interior. Pentru că nu suntem în stare să administrăm bunul comun și atunci încercăm să-i păcălim pe ceilalți, apatici, aruncându-le în față scheme care aparent ar trebui să sărăcească puțin bogații, însă care, în cele din urmă, nu vor duce decât la îngroparea oricărei speranțe de dezvoltare. Și, iarăși, de la cel mai înalt nivel, ni se vând iluzii. Pentru că ne place, aproape alienați, să plutim în derivă. Asta nu implică nici participare și nici consum energetic. Doar nepăsare… Iar ultimele luni îmi demonstrează că am devenit atât de nepăsători și apatici încât nu mai contează că promisiunile s-au dovedit a fi niște minciuni sfruntate, cum nu mai contează nici faptul că specialiștii promiși pentru a scoate țara din criza indusă nu sunt altceva decât niște servili oameni ai partidelor care s-au pus în frunte, nu prin competiție, ci prin creșterea numărului de locuri de pe bancheta din față. Astfel, suntem imuni la cei cinci vicepremieri duși în Palatul Victoria în vreme ce ni se flutură în față reducerea aparatului administrativ-bugetar, cum suntem la fel de imuni la cifra avansată acum, vreo 300.000 de bugetari ce trebuie concediați, deși în campania electorală toți urlau când un alt candidat vorbea de vreo 500.000 de bugetari ce trebuie trimiști acasă. A, poate acum ne e indiferent, căci am înțeles: cei 200.000 sunt pilele și relațiile din sistem… Și, iată că suntem imuni la faptul că, în timp ce curge apă sărată la robinete, la Târnăveni administrația locală dă 100.000 de lei bisericilor, cum suntem imuni și că, la Târgu Mureș, afacerile imobiliare par să fie singura sau cea mai importantă preocupare a administrației locale…
Ne place însă paranghelia. Abia așteptăm să cânte muzica și să sfârâie carnea pe grătar. Nu contează dacă cei ce vând cărbunele îl vor vinde mai scump de marți. Ne vom plânge puțin și vom merge mai departe. Cu fruntea în pământ, apatici, ca la înmormântare. Propria noastră înmormântare. Ca neam. Și ca țară. Pentru că ne-am lăsat mereu păcăliți cu populismele ieftine. Fără a înțelege că democrația costă. Părerea mea.