Sanda Viţelar
România tocmai a prins din zbor o nouă rundă de austeritate. De data asta, Guvernul lui Ilie Bolojan decupează din bugetul de stat ceva ce pare „exces”: sporurile angajaţilor din sistemul public. Medici, poliţişti, profesori, pompieri, funcţionari din primării mici – tăierea sporurilor de la maximum 1.500 lei la doar 300 lei brut/lună pare inutilă şi nedreaptă.
În spatele cifrelor, se ascunde realitatea tristă: instituţii vitale, de la şcoli la spitale şi poliţie, sunt cronic subdimensionate – cu un deficit major de personal calificat . Aşadar, când guvernul spune „se poate lucra cu mai puţini oameni”, ignoră criza de resurse umane din teren – exact locul unde faleza se prăbuşeşte.
Să luăm doar un exemplu de la noi din târg. DGASPC Mureş, instituţie vitală, des acuzată că nu face destul, funcţionează de ani de zile cu un deficit de personal de 600 de oameni. Da, aţi citit bine, 600, nu 6, nu 60, 600. Vorbim aici de asistenţi sociali, îngrijitori, supraveghetori s.a.m.d.
Peste toate, se promovează un mit: bugetarii pun mâna din greu pe salarii nesimţite. În realitate, grosul sistemului – doctori din sate, profesori debutanţi, pompieri sau funcţionari din primării modeste – câştigă mult sub 4.000 lei net, un prag care ar trebui considerat de bază pentru expertiză şi calificare. Grosul bugetar, salariile nesimţite de 30.000 lei pe lună, sunt în buzunarele şefilor: directori, administratori de companii de stat – sinecuri politice şi scheme „de loialitate” care umflă cheltuielile publice. De ele nu se atinge nimeni pentru că buzunarele în care curg aceşti bani aparţin celor care au pupat dosul potrivit, la momentul potrivit.
Preşedintele şi Premierul, pe vremea când nu ocupau aceste funcţii, vorbeau de o reformă serioasă, de eliminarea inechităţilor, de lupta contra sinecurilor şi privilegilor nemeritate. Şi acum? Ne luăm de bursele elevilor, scumpim mâncarea pentru pisici şi de salariile celor mici, în timp ce cei mari (vezi creşterea primei directorului Salrom la doar 2 zile după dezastrul de la Praid) dorm liniştiţi cu buzunarele pline.
Protestele au început – ici-colo, câteva sute de oameni, bannere, lozinci, o oră-două de agitaţie în faţa instituţiilor publice. Dar realitatea este că aceste mişcări sunt timide, aproape simbolice, un fel de semnal discret tras în surdină. În condiţiile în care se loveşte direct în veniturile celor care ţin în spate administraţia, educaţia, sănătatea şi siguranţa publică, protestele ar fi trebuit să fie de masă, paralizante, în fiecare judeţ, în fiecare instituţie.
Este inadmisibil ca, în faţa unor măsuri profund nedrepte, reacţia angajaţilor să fie atât de reţinută. Până şi liderii sindicali vorbesc despre blocaje iminente, dar totul rămâne în stadiul de avertisment. Ori ne-am obişnuit cu abuzul, ori ne lipseşte curajul colectiv.
Se prefigurează o singură concluzie clară, doar o grevă generală adevărată, masivă şi coordonată, poate obliga Guvernul să renunţe la acest simulacru de reformă. Nu se poate reforma statul pe spinarea celor care-l ţin în picioare, în timp ce adevăratele găuri negre – funcţiile politice suprapuse, agenţiile-fantomă şi directorii cu salarii obscene – rămân neatinse. Dacă nu se iese masiv în stradă, se acceptă tacit o nedreptate sistemică. Vom avea, oare, suficient curaj, pentru a nu mai tolera o astfel de situaţie?