Motto: „Pe ţărmul oceanului ce-am căutat?”
(Aron Cotruş, Căpriora)
Mihai Suciu
Şi-o justificând el numele „pacifist”, dar oceanul ne-a primit rece. Într-o zi toridă de august, o apă incredibil de rece, neagreată nici măcar de pescăruşii care se zbenguiau pe plajă, prinşi în jocuri terestre. Altfel, limpede, cuminte, cu valuri de nebăgat în seamă, inofensive. Vina pentru temperatura scăzută o are curentul care, născut în Alaska, însoţeşte cu obstinaţie coasta nord-americană a Pacificului, neslăbind-o deloc. Problema scăldatului au rezolvat-o aborigenii (precum şi veneticii) prin somptuoase piscine din incintele vilelor bine îngrădite de pe coastă, cuibuşoare de nebunii ferite de ochiul indiscret.
Este şi normal, proprietarii acestora fiind de regulă celebrităţi de prin topurile artiştilor sau de pe culmile business-ului. Primii trebuie să se protejeze de simpatizanţi şi de tâlhari, ceilalţi de duşmani şi de tâlhari. Tâlharii îi au comuni. Iar sistemul de protecţie s-a diversificat şi perfecţionat enorm, de la bodyguard, la sofisticate sistme de alarmă, conectate chiar la poliţie. Cât despre cei lipsiţi de vile pe Coastă dar dornici să se bălăcească în apele oceanului, sunt obligaţi să mai străbată nişte mile bune spre sud, pe litoralul mexican. Asta în cazul în care sunt viteji şi sfidează riscul cancerului, al cărui donator genereos este şi apa Pacificului. Aşa pacifism…
În drum spre Malibu, pe Highway Pacific Coast, şoseaua care însoţeşte din California în Alaska ţărmul Pacificlui, doamna Stela, gazda noastră generoasă, conduce degajat şi relaxat, un trafic redus la ora matinală (pentru stăpânii zonei, ce „fac din noapte ziuă şi-al zilei ochi închid”!) nu- creează probleme. Ba chiar prea relaxat, dovadă incidenţa cu un echipaj de poliţie. Cu care, în State, nu prea dialoghezi.
Ţi se spune politicos ce ai greşit, te ploconesc cu un tichet reprezentând, cifric, în dolari, contravaloarea abaterii de la regulile severe de circulaţie şi… Good-bye! Toată scena se derulează civilizat, între limitele celei mai desăvârşite amabilităţi, de-o parte şi de partea adversă. Principiul e simplu, dar greu de înţeles – sau de aplicat – pentru român: „ai greşit, plăteşti”. E de demnitatea ta, altfel, eşti un paria, un gunoi. În State, cu legea nu se negociază, cu unele excepţii la vârf. Iar consecinţele se văd.
Jucăuş, spirit ludic, Pacificul înşiră pe plaja de la Malibu tot felul de „exponate” ce-i atestă calităţile de artist. Pietricele şlefuite cu sârg în forme brâncuşiene, miniaturi sculptate din lemn de diferite esenţe. Da, şi multiplele vieţi trecute, pietrificate în scoici. Nu am rezistat tentaţiei de a-mi îmbogăţi şi înnobila colecţia de la Marea Neagră, grămădind de-a valma, în două pungi, asemenea mesaje estetice şi zglobii ale celui mai mare şi mai adânc ocean, campion necontestat şi absolut al Planetei Albastre.
Dacă m-ar fi controlat vameşa intransigentă de la intrarea în State, nu ştiu ce s-ar fi ales! Şi aşa, în câteva rânduri, am înnebunit aparatele de detectare de pe aeroporturile din Los Angeles sau Kansas City; obiectele care păcăleau detectoarele nu erau nici pistoale, nici arme albe, doar un pumn de cenţi şi nişte insigne metalice!
Pustie dinspre om şi plaja. După câteva ore petrecute pe nisipul nu tocmai prietenos, ne-am luat rămas bun de la inospitaliera imensitate de ape, mândri de a fi reuşit să „dăm mâna” cu Pacificul, să-l cunoaştem, bun-rău cum este şi buni-răi cum suntem cei care am avut şansa de a-l atinge.
„Una dintre cele mai frumoase coaste din lume!” Concluzia, trimiţând spre ghidurile turistice cu plaje însorite, de pe care îţi trimit bezele girls-uri cu forme performante, rotunde, perfecte şi goale, o formula totuşi simpaticul nostru ghid, doamna Stela Cepoi. Nu am contrazis-o. Şi nu din politeţe. În dihotomia bine-rău, pacificul rămâne, în ciuda punctelor de penalitate la faţa locului, reper geografic de mximă atracţie.
La întoarcere, LINCOLN-ul goneşte lejer pe şoseaua şerpuitoare în susul dealului. Pe măsură ce ne îndepărtăm de ocean, şi temperatura revine la normal; un normal al locului, pe noi, canicula scârboasă reducându-ne la muţenie. Adaptată climei, doamna Stela rămâne aceeaşi fiinţă volubilă. Ne pune în temă cu riscurile vieţii în Los Angeles, rezumând neliniştile americanului. Nu se exclud nici scenele tari, dincolo de exagerările filmelor horror.
Motivaţi nu este totdeuna cea standard. Un tânăr director de bancă s-a sinucis la 30 de ani în urma falimentului băncii. Chestiune de onoare, la urma-urmei. La noi, băncile mor pe capete, dar bancherii o duc bine mersi. Cel mult, adăpostiţi o vreme după gratii, dar eliberaţi urgent, la primele simptome ale claustrofobiei de o justiţie care împarte dreptatea cu ochii legaţi.
Şi cauzele unor scene de groază reverberate de televiziuni se despart, adesea, de cele oficial exprimate. Violurile le mai provoacă şi victimele feminine, în final, victime fiind bărbaţii. Şi asta o spune o femeie! Dacă băieţii şcolari se îmbracă „retro”, plutind în hainele părinţilor, în schmb, transparenţa fetelor a depăşit limita admisă, nu doar liziera pudibonderiei. Nu fac excepţie nici doamnele profesoare. O asemenea „doamnă” tocmai decontase printr-un viol nonconformismul vestimentar. Mai mult la negri se întâmplă, precizează doamna Stela, dincolo de orice impuls segregaţionist.
Şi chiar dacă discriminarea rasială a fost clasată în SUA, efectele nu au dispărut cu totul. O locuinţă, de pildă, îşi coboară preţul, oricât de grozavă ar fi, fiind amplasată într-o zonă în care negrii sunt preponderenţi. În Bel Air, zonă rezidenţială de maximă cotaţie, unde şi-au aflat tihna inclusiv foşti preşedinţi ai SUA, nu întâlneşti picior… de culoare! Dar în celelalte town-uri ale Oraşului Îngerilor, tot mai multe sisteme de alarmă ale locuinţelor paşnice sunt conectate la poliţie. Cei mai suspicioşi, dar şi cei mai vulnerabili sunt vârstnicii.
Nu puţine pericole „naturale” pândesc vilişoarele răsfirate pe daluri, printre ierburi maronii şi arbuşti: lupta cu insectele şi cu reptilele – şerpi, iguane, păianjeni negri, scorpioni. Până şi cântăreţii greieri, prin exces de cântec, devin indezirabili. Antidotul împotriva dumnealor a devenit tot cântecul: atraşi în cursă, după ce le-a fost însuşit repertoriul, şi lichidaţi fără milă cu mijloace chimice. Fire bărbată, dar nu lipsită de sensibilitate, doamna Stela a plâns aflând drama micuţilor melomani.În fine, în ciuda atâtor tangenţe la Paradis, se vede că un asemenea perimetru este incompatibil cu pământul. Sau cu omul. Cum să-i pretindă naturii perfecţiunea o fiinţă, totuşi, limitată?