Adrian Armand Giurgea
Trăim vremuri interesante. Iar finalul s-ar putea să nu fie aşa aproape precum îl preconizează unii. S-ar putea ca nici măcar să nu fie aşa cum încearcă să îl prezică, cu aer doct, cei care s-au suit cu dezinvoltură în trenul vieţii şi, de acolo, au luat cu tupeu sub roţi calea ferată a vieţilor noastre biciuindu-ne fără milă. Dar cu tupeu. Pentru că au ştiut să ne facă să credem că „sunt aleşii”.
Da, pentru că, permanent, de la Revoluţie încoace, ni s-a dat libertatea de a alege. Nu? Dar cei care au fost de ales au fost mereu ei. Aceiaşi. Sau din aceeaşi plămădeală. Şi, tocmai de aceea, îm permit astăzi să cred că sfârşitul vremurilor pe care le trăim nu e nici aproape şi nici cum ne zic ei că va fi. Însă, oricând ar fi, ne-am lovi de acelaşi început. Totul pe principiul „nici prea bine nu e bine”, sau urmând o altă vorbă potrivit căreia „un sfârşit e un început”. Nu secvenţe identice, dar superpozabile din multe perspective.
Asta pentru că, „fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată…”. Iar din Istorie nu învăţăm nimic. Ne place în continuare să ne linşăm liderii, pentru ca noii lideri să se instaleze victorioşi peste cadavrele celor dintâi promiţându-ne salvarea. Asta deşi ştim bine cu toţii că metodele vor fi aceleaşi şi metehnele aidoma. Însă ne place într-n fel masochist. Nu mie sau ţie, ci nouă, ca naţie. Ne place să ne umilim pentru ca mai apoi să ne credem buricul Pământului, să ne lăudăm cu puterea noastră de a îndura şi să o luăm iarăşi de la capăt, hipnotizaţi parcă de legenda păsării Pheonix, renăscând din propria cenuşă, însă nu pentru a ne lua zborul, ci pentru a călca aceleaşi cărări bătătorite care ne vor duce în final la acelaşi dezastru. Dar, să mă explic. Mai întâi, continuăm să marşăm pe ideea străinului care ne suge sângele.
Cândva au fost ungurii. Acum, sunt la guvernare de ceva vreme. Nu ne mai pot fi livraţi ca duşmani şi ca străini, căci sunt de-ai noştri. Dacă ne uităm spre matusalemicul Borbely Laszlo, putem spune chiar că, prin liderii lor au devenit mai români, mai dâmboviţeni, mai mitici, decât înşişi cei care ar merita aceste apelative. Deci… sunt de-ai noştri. Aşa că a fost nevoie să se inventeze alţii.
Au încercat să-i demonizeze unii pe cei din Vest. Europa. A făcut-o şi ceauşescu vorbind despre „capitalismul sălbatic”, deci ciorba reîncălzită nu prea ţine. Nu încă. Pentru că graniţele sunt deschise şi, dacă fugi până la Viena, vezi că nu e chiar aşa. Şi, până să ajungă să facă iarăşi ce vor, au găsit Ucraina drept ameninţare. Surprinzător sau nu, cei care marşează pe această direcţie sunt în siajul celui pe care îl considerau până deunăzi duşman. Viktor Orban. Însă nu o fac de capul lor, fiţi siguri. Căci România nu are încă lideri care să se sacrifice pentru ţară şi popor, dar are lideri care vor să rămână cât mai mult la Putere.
Şi tuturor le convine. Deocamdată. Şi celor care se pretind pro-europeni, dar şi celorlaltora. Căci, în funcţie de cum se învârte roata, pot să jongleze cu istoria. Apoi, ca şi când nu ei şi ai lor ar fi beneficiari ai posturilor politice din Stat, au găsit şi duşmanul din interior: „bugetarul cel gras”. Încă de pe vremea lui Băsescu. Şi au lucrat într-atât la această marotă încât în curând vor fi puşi în situaţia de a-şi sacrifica chiar oamenii lor, pentru o vreme, cu preţul rămânerii la Putere.
Am scris, pentru o vreme, deoarece, cu voia voastră, nu cred nici o secundă în teoria celor care susţin că Statul ar trebui să fie slab, căci ar fi un Stat cocoşat sub povara celor gata să corupă oricând funcţionărimea slab plătită şi speriată de ameninţarea unor şefi pregătiţi să execute orice persoană care nu se supune pentru a readuce în sistem sinecuriştii. Şi, dacă privim cu atenţie, războiul este atât de dur în aceste vremuri încât după „ciuma roşie” au apărut alte „maladii” care ni se livrează precum picătura chinezească pentru a ajunge să credem de-a dreptul că nu mai avem nevoie nici de Justiţie, nici de Poliţie, nici de Sănătate şi nici măcar de Armată.
La o adică, da, avem nevoie, dar putem plăti mai puţin, nu?! Ei bine, cât dai, atâta face, zice o altă vorbă… Şi în vremurile astea, interesante, au renăscut ca din cenuşă, delatorii, cei care trimit şi fac plângeri din orice, care caută să arate cu degetul spre oricine, invocând libertatea.
Totul până când degetul se întoarce spre ei înşişi. Iar atunci încep să urle ca din gaură de şarpe că viaţa lor nu trebuie să intereseze pe nimeni. Sunt foşti politruci pe Pocloş care astăzi dau lecţii, se prezintă în fuste lungi şi ne zic că-s virginele oraşului, evlavioşi în postură, dar mânjiţi de zoaie urât mirositoare sub hainele în care ni se prezintă ca numai buni să fie aleşi la o eventuală învârtire a roţii. N-ai loc de ei nici măcar să respiri. Se reactivează constant şi nu pierd vreun prilej de a se hrăni de pe spatele altora.
Nu, nu sunt doar parveniţi, ci sunt şi perverşi, care abia aşteaptă să înfigă cuţitul. Dar nu din faţă, pentru a te putea apăra, ci pe la spate, după ce în prealabil ţi-au dat sărutul morţii cu zâmbetul pe buze… Da, vremuri interesante în care unii ne spun că reformează, restructurează, taie, zic ei spre binele nostru, însă, ca şi când însăşi esenţa statului ar fi fost pervertită, nu pun la muncă oamenii din aparat, ci îi dau afară pentru a aduce alţii în loc.
Da, pe ai lor. Căci lupta nu este „între găşti”, ci este, mai degrabă „în interiorul găştii”. Noi, cei mulţi, suntem oricum spectatori, iar scânteile ce vor ieşi în afara cercului lor strâmt nu vor face decât să hrănească pe mai departe dorinţe revanşarde pe care se vor construi sistematic alte şi alte poveşti de succes care să ia pe moment ochii unei lumi care nici nu ştie, dar nici nu vrea să ştie cât de bolnavă este. Pentru că-i place suferinţa. Se hrăneşte din ea.
Deşi ştie că, în esenţă, nu face decât să-şi otrăvească prezentul pentru că nu înţelege viitorul. Părerea mea.