Ciprian Năprădean
Cum ar fi dacă, undeva, ar exista o cafenea în care s-ar afla un scaun special, iar dacă te-ai aşeza pe el ţi s-ar servi o ceaşcă de cafea fierbinte şi ai putea călători în trecut pentru a te întâlni cu o persoană care, evident, nu mai trăieşte? O persoană căreia ai vrea să-i spui ceva. Ţine minte: poţi rămâne în trecut doar cât timp cafeaua este caldă si nu poţi schimba nimic din prezent. Ai face-o? Cu cine şi ce ai avea de vorbit?
Fiecare vă veţi răspunde, în tăcere, la aceste întrebări, dar cartea pe care am ascultat-o – „Înainte să ne luăm rămas bun”, de Toshikazu Kawaguchi, explorează câteva dintre aceste răspunsuri. Sub forma a patru poveşti sensibile şi profund umane: soţul mereu ocupat care şi-a ignorat soţia până în clipa în care aceasta suferă un accident şi moare, femeia care nu şi-a putut lua rămas-bun de la câinele ei, o domnişoară care nu a putut răspunde la o cerere în căsătorie şi ultima, dar poate cea mai importantă, fiica nerecunoscătoare care şi-a alungat tatăl. Ultima este singura inspirată din realitate.
Romanul este despre lucrurile nespuse, despre regretele care ne însoţesc în tăcere şi despre speranţa că un simplu „îmi pare rău” sau „îţi mulţumesc”, rostit la timp, poate schimba totul.
Kawaguchi îşi păstrează stilul liric, delicat şi minimalist, populând cafeneaua Funiculi Funicula cu personaje noi, fiecare cu o durere tăcută.
Frumuseţea romanului nu stă în întorsături de situaţie spectaculoase, ci în subtilitatea emoţiilor. Nimeni nu schimbă viitorul, regulile sunt clare, dar fiecare personaj schimbă ceva în sine, îşi regăseşte liniştea, sensul, curajul de a merge mai departe.
Cartea merită citită pentru că ne aminteşte ceva esenţial într-o lume grăbită: că uneori, o conversaţie pe care n-am avut curajul sau timpul să o purtăm poate rămâne cu noi toată viaţa.