Adrian Armand Giurgea
Gata. De azi va trebui să regândiţi glumele nesărate. Iliescu este, în sfârşit, istorie. Şi pentru cei care şi-au dorit libertatea, dar şi pentru ceilalţi. Dar au fost mulţi din prima categorie? Vă întreb şi încerc să înţeleg cele peste 80 de procente cu care a câştigat alegerile după Revoluţie. Aproape de neînţeles. Asemenea mesajului de pe podul de pe Valea Gurghiului unde, în comunism, luptători anticomunişti fiind, opozanţi ai colectivizării, oamenii au scris: Până aici democraţia, de aici Hodac şi Ibăneşti!”…
Sunt, oarecum, paradoxurile gândirii neamului românesc, nu-i aşa? Ei bine, s-a terminat distracţia, iar de acum trebuie să-şi găsească neamul nostru altă cale de a face haz. Căci speranţa încă n-a murit, nu-i aşa? Începuse speranţa în decembrie 1989 să pâlpâie, la fel ca luminiţa de la capătul tunelului. Iar poporul s-a agăţat de ea cu toată puterea. În ciuda celor care strigau că, de fapt, luminiţa nu este decât o iluzie, iar speranţa ar trebui să ducă în altă direcţie. Poporul a vrut altceva. Iar speculanţii politic au ştiut cum să exploateze totul. Aşa au fost teroriştii, aşa au fost mineriadele.
Aşa a fost Dumitru Mazilu. Aşa a stat preşedintele ales cu sula în coaste până i-a tocit vârful, ajungând să se împrietenească, în cele din urmă, cu apăsarea aşa cum deţinuţii politic se împrieteniseră cu zăbrelele. Dar, mai contează oare astăzi când poporul vrea înapoi în trecut?
Mai contează oare astăzi când clasa politică, crescută parcă la aceleaşi şcoli, doar puţin evoluată în limbaj, cheamă constant „minerii” pentru a se menţine la putere? Imaginile sunt în oglindă şi la fel de periculoase. Doar „mema” se va schimba.
Pentru că doar Bulă pare veşnic într-o Românie care demonstrează zilnic că e incapabilă să se alinieze unui drum european permanent, căci Europa este folosită şi a fost folosită doar ca sperietoare, aşa cum, când nu le-a convenit, politicienii au găsit sperietori în orice altă parte a lumii. Rămâne să ne temem de triburile houthi din Yemen pentru a putea garanta menţinerea la putere a unora sau a altora. Iar „mema” va ieşi la lucru exact atunci când speranţa va fi la capătul puterilor.
Prin prisma acestui caleidoscop la capătul căruia imaginile se construiesc şi se reconstruiesc aleatoriu, în funcţie de interes, nu după o realitate bazată pe adevăr, căci tocmai am auzit un fost procuror militar subliniind „acesta este adevărul, nu e nevoie de martori”, am putut vedea cu toţii că Salvarea României nu vine de la cei care se prezintă luptători în acest sens.
Useriştii nu sunt capabili să se salveze nici măcar pe ei înşişi. La fel cum Unitatea Românilor nu vine de la cei ce cu gândul la aurul dacic clamează asta. Ambele grupări sunt revanşarde şi gata de chiverniseală. Iar celelalte partide, de teamă ca nu cumva să piardă electoratul, fără a încerca să-l educe, să-l schimbe, ci pur şi simplu din dorinţa de a-l subordona, fac la fel.
Dau „satisfacţie poporului”. Aşa a fost şi la mineriade. Poporul a aplaudat minerii împreună cu preşedintele ales. Poporul a cerut stabilitate. Până la urmă, minerii erau şi ei, nu-i aşa, poporul?! Ceilalţi erau puţini, cu barbă, cu şcoală, susţinători ai capitalismului sălbatic, transformat ulterior într-un „capitalism de cumetrie”…
Şi, toţi, astăzi, veniţi din trecut sau urmaşi ai acelora, au îmbrăţişat acum lupta de clasă ca ultimă soluţie pentru emancipare. Partidele au reinventat duşmanul primordial al poporului, ca şi cum nu liderii lor ar fi, în fond, căpuşele ancestrale care, îmbuibate, îşi duc veacul dansând bezmetice pe hoitul unui popor nesătul de „sânge pe pereţi” şi circ fără bani…
„Salvatorii României” arată cu degetul plin de zoaie spre trecut, fără ca măcar de ochii lumii să încerce să mimeze iertarea. Poporul ştie că fără iertare nu poţi merge mai departe. Sau ştia. Însă mereu a lăsat iertarea în seama lui Dumnezeu. Poate tocmai de aceea batem pasul pe loc, v-aţi gândit? Pentru că ne încăpăţânăm să nu iertăm. Pentru că, deşi ne credem adesea Dumnezei, păstrăm în noi ura şi dorinţa de răzbunare. Căutând întruna motivaţia supremă pentru gestul nostru adesea obscen de dureros. Spunem că suntem creştini, însă citind printre rânduri pe reţelele de socializare, suntem mai degrabă adepţi ai altor religii. Noi nu întoarcem obrazul.
Nu iertăm. Cerem doar nouă să ni se aplice toate perceptele bune ale unei religii pe care o îmbrăţişăm doar în faţa morţii. În rest, mai degrabă „ne facem frate cu dracul până trecem puntea”, căci acelaşi percept îl îmbrăţişăm şi atunci când, până ajungem la liman implorăm, ne rugăm, „credem”, iar mai apoi scuipăm şi spurcăm în urmă … „de toţi dracii”.
Ăştia suntem. Şi ne place să fim aşa. Tocmai de aceea, din când în când, politrucii instalaţi la butoane, indiferent de orientare politică, inventează şi reinventează situaţii şi oameni de care să ne agăţăm şi pe care să-i spurcăm.
Şi, pentru că vă simt deja înfierbântaţi dacă aţi citit până aici, vă ma spun doar atât: azi vorbim cu ură despre mineriade şi despre faptul că preşedintele ales de peste 80% din alegători a chemat minerii „să facă curat” în Bucureşti, lucru aplaudat la acea vreme de poporul care l-a blamat pe ceauşescu că a pus serviciile şi armata „să facă curat” la Timişoara sau în aceeaşi capitală la Revoluţie, dar nu vedem cu poporul este chemat azi la mineriadele perfide ale zilelor noastre pentru a asigura liniştea unei puteri politice care îşi are propria agendă.
Căci nu va fi vreodată ca agenda politicului să fie agenda poporului. Doar literele scrise pe copertă sau în pagini vor fi fost ale noastre. Nu cuvintele. Părerea mea.