Sanda Viţelar
Moartea lui Ion Iliescu, primul preşedinte al României post-comuniste, nu este doar dispariţia unui om politic, ci şi un prilej pentru societatea românească de a-şi privi în oglindă ultimele decenii. Într-o ţară în care istoria recentă continuă să fie dezbătută cu patimă, iar rănile anilor ’90 nu s-au închis complet, plecarea din viaţă a celui care a fost simbolul tranziţiei de la dictatură la democraţie ridică întrebări incomode: cum ne raportăm la trecut?
Cine este vinovat şi cine este erou? Şi, mai ales, putem privi viaţa unui om politic cu obiectivitate, nu cu ură sau idealizare?
Ion Iliescu a fost, fără îndoială, o figură controversată. Pentru unii, a fost omul care a salvat România de la haosul unui vid de putere, imediat după prăbuşirea regimului Ceauşescu. Pentru alţii, a fost cel care a confiscat Revoluţia şi a menţinut, în forme diferite, reflexele vechiului sistem. Numai că nici una, nici cealaltă dintre aceste viziuni nu spune întreaga poveste.
Românii tind, de multe ori, să personalizeze istoria. Să concentreze vina sau meritul asupra unei singure persoane. Ion Iliescu a fost şi el produsul vremurilor sale. N-a fost de unul singur le Revoluţie, nici nu a orchestrat de unul singur Mineriadele. În jurul lui au fost reţele, interese, compromisuri şi tăceri. Responsabilităţile trebuie căutate într-un sistem întreg, nu într-un singur nume.
Mai mult decât atât, ar trebui să ne ferim de tentaţia uşoară – dar periculoasă – de a judeca faptele istorice doar din fotoliul confortabil al prezentului. Noi, ca oameni, avem o înclinaţie naturală de a da verdicte rapide, bazate pe ceea ce se vede la suprafaţă sau pe ce ni se transmite prin media sau reţele sociale. Dar realitatea istorică este întotdeauna mai complicată.
Nu ştim, cu adevărat, presiunile, informaţiile, fricile sau constrângerile care au existat într-un anumit moment. Privim de la distanţă, fără a fi fost acolo, fără a fi trăit pe pielea noastră deciziile şi responsabilităţile acelor timpuri.
A-l demoniza pe Iliescu pentru tot ce a fost rău sau a-l idealiza pentru tot ce a fost bun în primii ani ai democraţiei înseamnă să refuzăm maturizarea civică. Istoria nu este alb-negru. Iliescu a condus România într-o perioadă grea, cu greşeli grave, dar şi cu decizii care, în mod paradoxal, au dus ţara mai aproape de normalitate – o Constituţie democratică, alegeri libere, o relativă stabilitate socială.
Este esenţial să învăţăm să judecăm trecutul cu luciditate. Nu pentru a reabilita sau a condamna oameni, ci pentru a înţelege mecanismele puterii, derapajele, complicităţile şi lecţiile esenţiale pentru viitor. Ion Iliescu nu a fost nici salvatorul absolut, nici demonul absolut. A fost un preşedinte cu calităţi şi limite, cu viziuni şi greşeli. La finalul vieţii sale, merită privit nu cu pasiune, ci cu onestitate.
Iar noi, ca societate, avem datoria să învăţăm să nu aruncăm cu piatra fără să cunoaştem tot contextul. Să nu ne lăsăm purtaţi doar de emoţie sau de lozinci, ci să căutăm înţelegerea profundă a lucrurilor. Pentru că doar atunci când vom învăţa să privim oamenii şi faptele lor cu echilibru şi discernământ, vom putea construi o societate matură, dreaptă şi cu adevărat democratică.