Există câteva lucruri vitale pentru viață. Hrană, apă, soare, iar una dintre cele mai importante este mișcarea. Sunt oameni care au reușit să transforme această nevoie într-o pasiune, ceva care i-a făcut cunoscuți sau cu ajutorul căruia au reușit să crească. Astăzi vorbim cu unul dintre etaloanele târgumureșene când vine vorba de fotbal: Aurel Stoica. Acesta a jucat pentru Steaua, Universitatea Cluj și multe alte echipe. Un om care ne-a făcut mândri de orașul nostru. A avut multe performanțe de-a lungul timpului și, cum spune chiar el, viața i s-a învârtit în jurul fotbalului. În prezent, trece printr-o perioadă mai grea din punct de vedere al sănătății. De aceea, pentru a-i arăta respectul pe care îl avem față de el pentru tot ceea ce a făcut, am scris acest interviu. Aurel Stoica are nevoie de încurajările noastre.
–Cine este Aurel Stoica?
– Am fost un băiat cuminte, în primul rând, și mi-a plăcut foarte mult sportul, mai ales fotbalul. Jucam pe stradă, între blocuri, ca băieții. Așa m-a văzut un președinte de la Târnăveni. M-am născut acolo și am crescut până la 21 de ani, înainte să plec la Steaua. M-am dedicat mult fotbalului.
– Îmi puteți spune mai mult despre perioada la Steaua?
– Am stat doar șase luni. Am avut un conflict cu Tudorel Stoica. Am jucat la Târgu Mureș cu Steaua și am pierdut mingea de câteva ori. M-a înjurat de familie, i-am răspuns la fel, iar de acolo relația s-a rupt. Aveam 22-23 de ani. Totuși, eram titular, într-o echipă bună: Tudorel Stoica, Florin Marin, Sameș, Anghelini, Iordache etc. Asta era în 1981. Am jucat doar până prin etapa a șaptea sau a opta, apoi am rămas rezervă. Steaua formase o echipă puternică, dar turul l-am terminat pe locul 11, lucru rar pentru club. Eu nici nu voiam să merg la Steaua. Știam ce înseamnă acolo. Am fugit de două ori, dar au venit după mine. Până la urmă, au trimis doi generali, trebuia să fac armata. Mi-au spus: Ori vii la Steaua, ori faci armata la Sighet, unde nu se vede pușca de zăpadă. N-am avut ce face, mi-am luat sacoșa și am mers la București, în vara lui 1981. După conflict, am jucat la tineret și am mers la Ion Alexandrescu, explicând că nu vreau să stau pe bancă. Înainte să plec la Steaua semnasem cu Universitatea Cluj, unde voiam să ajung. În returul campionatului 1981-1982 am venit la Târgu Mureș, la ASA, echipă militară, pentru că eram militar în termen. Nu am stat în unitate, ci la hotel, dar am participat la antrenamente și cantonamente. ASA avea echipă bună atunci: Szabo, Fodor… Când s-a terminat campionatul, cei de la Cluj m-au chemat. Mai aveam 3-4 luni de armată, deci am făcut un an și patru luni, nu un an și două. Din 1982 până în 1997 am jucat acolo, 161 de meciuri, cu goluri și pase decisive.
– Un moment memorabil?
– Am avut mai multe. Două promovări: una cu Târnăveni, ca junior, și alta cu Bihorul Oradea, în sezonul 1984-1985, în Divizia A. Am jucat și contra Rapidului, Stelei, și altor echipe mari. Am dat în jur de 16 goluri, dar eram mai ales pasator și jucam pentru public. Eram foarte apreciat.
– Ați avut vreodată un idol?
– Da. În primul rând Hagi, și acum îl admir. Bineînțeles, înainte de el, Dobrin. Apoi Balaci. Aceștia trei, din punctul meu de vedere, au fost cei mai buni. Am jucat contra lor, dar pe vremea lui Dobrin el era spre retragere. Am jucat la Târnăveni, într-un meci cu Târgoviște. Țin minte că nașul meu m-a fotografiat atunci, m-a prins într-o imagine alături de Dobrin. Am jucat bine, iar lui i-am plăcut: mi-a dat două perechi de ghete, pentru că aveam același număr la picior. Cu Balaci am jucat mai târziu, nu-l cunoșteam înainte. Era singurul cu care am vrut să vorbesc mai mult, ne-am întâlnit și în lotul național, pe vremea când eram la Cluj. Au venit și Lăcătuș și alți colegi pe la mine acasă, în 1995, când eram deja căsătorit. Am multe amintiri frumoase.
– Vă gândiți să scrieți o carte?
– Da, liniștit. Dacă le adun pe toate, ar ieși. Dar nu m-am apucat. E greu acum, poate și din cauza sănătății. Totuși, eu am fost mereu vesel, glumeț, cu bancuri, și am trăit intens viața, jucând la mai multe echipe: Chimica Târnăveni, Universitatea Cluj, ASA Târgu Mureș, Electro Mureș. În facultate mi-am făcut mulți prieteni, am ajutat multă lume, mai ales pe cei tineri. Rămâneam cu ei după antrenamente. Și cât am lucrat la poliție, la pașapoarte și buletine, am ajutat cât am putut. Timpul trece, câteodată stând în casă mă trage mingea și mă mănâncă să fac duble ca altădată.
– Ce a însemnat și ce înseamnă fotbalul pentru dumneavoastră?
– În primul rând, plăcerea de a juca. Și acum aș juca, dacă m-ar ține sănătatea. Fotbalul a fost totul: familie, școală, prieteni. Prin fotbal am obținut respect peste tot. Am antrenat și copii, iar părinții lor încă mă sună să revin. Am realizat multe: am făcut facultate, am tot ce îmi trebuie – trei mașini, o familie frumoasă. E o împlinire. Sănătatea e mai delicată acum, dar sper să fie bine. Trebuie voință și încredere, și să reziste corpul la tratament.
– Cine v-a susținut cel mai mult?
– Familia, părinții și fratele meu. Și prieteni – directori, doctori. Am ajutat multă lume, iar acum, dacă am nevoie de ceva, mă respectă. Totul a fost perfect până acum patru ani, dar merg înainte. Am doi băieți și acum un nepot. Vreau să-l cresc și pe acesta. Am 67 de ani, dar fac tot posibilul să mă simt tânăr.
Adrian Murariu