Ciprian Năprădean
În urmă cu 4 ani, participam pentru prima data la o Expoziţie Mondială (Dubai 2020), dar care a avut loc în 2021 din cauza pandemiei. Atunci mi-am promis că, în măsura posibilităţilor, nu voi rata nicio ediţie. Expoziţiile acestea sunt o „vitrină globală” în care fiecare ţară îşi alege ceea ce vrea să arate lumii despre sine: tehnologii, tradiţii, soluţii de viitor, valori etc.
Acum (31 iulie – n.n.) mă aflu în Osaka, Japonia, împreună cu o mână de prieteni. Tema acestei ediţii a Expoziţiei Mondiale este „Proiectând societatea viitorului pentru vieţile noastre”. E un titlu promiţător în condiţiile în care lumea se află într-un punct de cotitură în privinţa sustenabilităţii şi a felului în care lăsăm inteligenţă artificială să ne modeleze vieţile.
Deşi expoziţiile mondiale te pun în pielea unui cetăţean global care trece, în câteva ore, prin continente şi realităţi diverse, felul în care au ales japonezii să organizeze această ediţie a lăsat mult de dorit. În fond, principala problemă este supraorganizarea acestui eveniment.
La fiecare pavilion era o coadă de cel puţin 40 de minute, lucru ciudat in opinia mea, în condiţiile in care aglomeraţia era mai mică decât la ediţia precedentă. Ei bine, japonezii sunt atât de tipicari încât lasă în interiorul pavilioanelor un număr limitat de vizitatori, prin urmare cei care stau o ora în soare şi reuşeau in cele din urmă să intre la aer condiţionat, nu se grăbesc să iasă. În Dubai organizatorii au lăsat mult mai liber procesul de circulaţie al vizitatorilor, iar lucrurile s-au autoreglat mult mai bine.
Kyoto, fostă capitală imperială a Japoniei, e un oraş impresionant, unde trecutul este încă prezent. Am început explorarea urbană cu Piaţa Nishiki, cunoscută ca „bucătăria Kyoto-ului”. Fondată în perioada Edo, acum mai bine de 400 de ani, această piaţă a rezistat trecerii timpului, păstrând farmecul autentic al unei pieţe tradiţionale. Aromele de condimente şi sunetele vânzătorilor te duc înapoi în timp, într-o epocă în care oraşul era un centru politic şi comercial mult mai vibrant.
Următoarea destinaţie a fost Palatul de Argint, construit acum mai bine de 500 de ani de către shogunul Ashikaga Yoshimasa. Visul său de a-l înveli în argint s-a năruit din cauza războaielor civile şi a lipsei de fonduri, dar grădinile zen din jurul palatului, cu muntele în fundal, îţi oferă o clipă de răcoare şi reflecţie, într-un final de iulie cum este acesta.
Nu departe de palat, am păşit în Cartierul Gion, ridicat în secolul al XVII-lea pentru a servi călătorilor ce soseau la Templul Yasaka. Locul păstrează încă farmecul şi eleganţa epocii de aur a geishelor, chiar dacă, din păcate, acestea sunt scumpe la vedere in prezent. Străzile înguste şi casele tradiţionale conferă cartierului un aer de poveste vie.
Pentru că timpul care ne rămăsese până la plecarea trenului spre Osaka era generos, am luat Kyoto la pas înspre Castelul Nijo. In periplul printre străzile înguste, am văzut o sumedenie de temple shintoiste şi case tradiţionale, construite din lemn, flexibile şi cu tehnologie avansată pentru vremea lor. După marele cutremur din 1662, arhitecţii japonezi au perfecţionat această tehnică pentru a face construcţiile mai rezistente la seisme. Norocul oraşului a fost si acela că un important secretar de stat american, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a locuit o perioadă aici. El a fost cel care a cruţat Kyoto şi a direcţionat cea de-a doua bombă nucleara spre Nagasaki.
Ajuns la Castelul Nijo, ridicat în 1603 de către primul shogun Tokugawa Ieyasu, am fost fascinat de sistemul ingenios de securitate: de la ziduri şi şanţuri de apărare, la turnuri sofisticate şi podele „cântătoare” (pentru a atenţiona şogunul de apropierea unor persoane). Grădinile vaste şi impresionante aveau rolul de a impresiona daimyo, nobili feudali veniţi să-şi declare loialitatea faţă de shogun.
În concluzie, Kyoto nu este doar un oraş frumos, ci şi un muzeu viu al Japoniei, unde fiecare colţ de templu şi stradă are o poveste. De la pieţele medievale, încă pline de viaţă, la fortăreţele shogunale şi templele budisto – shintoiste, fiecare loc ascunde secrete şi legende.
Dacă Kyoto reprezintă trecutul bogat al Japoniei, cu templele sale vechi şi tradiţiile păstrate cu sfinţenie, atunci Tokyo simbolizează pulsul modern, prezentul şi viitorul acestei ţări. Oraşul a fost complet reconstruit după bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial, iar astăzi străluceşte ca o bijuterie urbană, plină de contrast şi inovare.
Pentru a descoperi cât mai mult din această metropolă uimitoare am ales să folosim un sistem hop-on hop-off, care ne-a permis să explorăm diferite zone şi atracţii turistice, fără bătaie de cap. Prima oprire a fost la Templul Senso-ji, unul dintre cele mai vechi şi mai vizitate temple din Tokyo, unde ne-am bucurat de răcoarea din interior, în timp ce câţiva localnici păşeau smeriţi, trăind încărcătura spirituală a locului.
Din proximitatea templului se vedea Turnul Tokyo, adesea comparat cu Turnul Eiffel din Paris, dar cu propria sa personalitate. El, templul şi zgârie-norii futuristici creează o imagine contrastantă.
Am trecut apoi prin intersecţia Shibuya, cunoscută drept cea mai aglomerată din lume, unde mii de oameni traversează în acelaşi timp, ca într-un dans urban sincronizat perfect. Este un simbol al ritmului rapid al oraşului, un adevărat furnicar ce te îmbie la reflecţie.
Pentru a ne răcori şi a ne relaxa, am vizitat şi un mic muzeu de artă, o oază de linişte în mijlocul agitaţiei urbane.
În acest moment ne întoarcem cu trenul spre Osaka şi mă gândesc la contrastul dintre cele două oraşe japoneze, care este izbitor. În Osaka, te simţi ca şi cum ai păşi în inima Asiei, cu străzi aglomerate şi insalubre, cu mâncare direct din stradă şi cu un aer de oraş provincial. În schimb, în Tokyo, te simţi mai degrabă în Europa, mai precis în Germania, datorită ordinii, curăţeniei şi organizării metropolei.
În concluzie Tokyo este un oraş din viitor. Fiecare clădire si fiecare stradă par venite din secolul urmator pentru a ne arăta calea.
În Hiroshima, oamenii se pregătesc pentru comemorarea celor 80 de ani de la tragicul eveniment al bombei atomice. Sunt ca nişte roboţei tăcuţi. Fără să vrem, am devenit parte din povestea unui german care, timp de cinci ani, a călătorit cu bicicleta prin lume, promovând pacea şi înţelegerea între popoare. Destinaţia sa finală fusese stabilită pentru 6 august 2025, exact la Hiroshima. Ajunsese cu câteva zile mai devreme.
Era vizibil obosit şi emoţionat. La capătul acestui drum infernal nu-l aştepta nimeni. Când l-am văzut încercând să-şi sprijine bicicleta încărcată de bagaje, cu mâinile tremurânde in timp ce îşi scotea telefonul pentru o poză, m-am oferit să-l ajut. Aşa am aflat povestea lui. Lângă el, o bătrână aduna semnături pentru o campanie de interzicere a armelor nucleare. Cât de frumoşi şi cât de naivi pot fi oamenii simpli, ca ei sau ca noi.
Cu acest gând mi-am continuat drumul spre muzeu. De la filmul „Bohemian Rhapsody”, când plânsesem pe ascuns…, n-am mai simţit atâta emoţie încât să nu mă pot stăpâni. Hainele, jucăriile, bicicletele, păstrate ca martori tăcuţi ai unor copilării furate, mi-au şoptit o poveste atât de dureroasă, încât am simţit cum îmi creşte un nod în gât. Am coborât la barul muzeului să beau o apă, poate îmi alunecă din minte…
Insula Miyajima, o destinaţie ce te duce cu gândul la Tailanda, se află în partea de vest a Mării Interne a Japoniei, în golful Hiroshima. Numele său, care în japoneză înseamnă „insula altarului”, este o referinţă directă la faimosul altar Itsukushima, un sit inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. Se spune că acest loc a fost considerat sacru de acum 1500 de ani, încă de la construirea primului altar.
Peisajul insulei este spectaculos, cu dealuri împădurite care coboară lin spre mare. Această privelişte îţi creează iluzia că te afli pe plajele exotice din Asia de Sud-Est.
Pe Miyajima, frunzele de arţar se bucură de un respect similar cu cel din Canada, fiind un simbol al locului. Shintoistii celebrează această frunză prin momiji manju, o varietate de prăjiturele şi biscuiţi delicioşi, umpluţi cu gem de azuki (care personal nu-mi place, semănând cu un pireu de castane nereuşit), cremă de vanilie, brânză sau ciocolată.
Deoarece insula este considerată sacră, tăierea copacilor este interzisă. Un alt element distinctiv al insulei sunt cerbii Sika, care, de asemenea, sunt consideraţi sacri. Aceştia se plimbă în voie pe insulă şi se apropie de turişti, dornici să guste din mâncarea pe care aceştia o au asupra lor. Deseori te încolţesc 4-5 cerbi şi te percheziţionează cu nasurile lor curioase.
In final am supravieţuit asaltului cerbilor şi am explorat cu beţişoarele bunătăţile locale, era să scriu ciudăţeniile culinare.
Japonia a însemnat o experienţă interesantă. E o ţară venită din viitor şi care ne arată cum poţi să înveţi din greşelile trecutului. E fascinant să vezi cum din cenuşa războiului au ieşit zgârie-nori de oţel si sticlă şi o infrastructura cum rar ţi-e dată înaintea ochilor.
Cum a fost posibil una ca asta? Ei bine! Priviţi un muşuroi de furnicuţe şi veţi înţelege. Oamenii ăştia sunt nişte roboţei care zâmbesc, te servesc cu amabilitate şi se înclină mulţumindu-ţi în permanenţă. Trebuie să recunosc că pentru un european devine enervant acest comportament mecanic al lor. Prin metrouri sau tunelurile subterane, care sunt adevărate mall-uri labirintice, au traseie marcate pentru nevăzători, sensuri unice semnalizate prin săgeţi si o mare de roboţei care se deplasează în linie.
Când vor să iasă din formaţie, să deraiezi pentru o după amiaza cu prietenii, preferă karaoke. Am fost si noi la sake (un fel de vin japonez) si o bere la un astfel de pub micuţ din Cartierul Dodombori din Osaka. Până am golit câteva pahare, am rezistat cu greu supliciului acustic al unui domn, trecut bine de prima tinereţe. El si-a imaginat că talentul muzical se măsoară prin intensitate. Când roboţeii se defectează prin astfel de pub-uri incep să renunţe la o parte din setări, iar Cartierul Dodombori se umple încet de gunoaie.
Mirosurile, vocile ascuţite şi intense ale niponelor, reclamele suprapuse, ca-ntr-un panou electoral de la noi, îţi amintesc că eşti totuşi in Asia. Am încercat tradiţionalul takoiaki, un fel de chifteluţe de caracatiţă, servite intr-un carton direct pe stradă, dar n-am avut ambiţia să trec de prima înghiţitură. Interesant în schimb a fost să îmi fierb, pe masă în restaurant, carne si legume, apoi să le trec prin sos de soia. Când am văzut că îmi aduce butelia, castronul de apă, carne crudă si legumele proaspete, m-am bucurat că nu am comandat pui. Probabil trebuia să-l sacrific şi să-l ciupilesc de pene înainte să-l gătesc.
Una peste alta asta a fost experienţa japoneză… Dacă luaţi în calcul să ajungeţi pe aici să nu faceţi greşeală mea de a veni in iulie sau august. Datorita umidităţii ridicate, căldura este insuportabilă. Dacă trebuie să veniţi şi aveţi de ales între oraşele japoneze, alegeţi Tokio (canicula e ceva mai uşor de suportat decât in sud). Preţurile sunt în general ridicate, dar există magazine, semnalizate mare, ca pentru chiori, unde dacă prezentaţi paşaportul, nu achitaţi TVA.
Trenurile si metrourile sunt cea mai rapidă şi ieftină metodă de deplasare. Magazinele sunt pline cu produse locale, dar nu veţi şti niciodată exact ce cumpăraţi. În general Asia este o enciclopedie de ciudăţenii culinare.