Dacă ar fi să descriem în două cuvinte activitatea preferată a târgumureşeanului pe Facebook, aceasta ar fi: „cititul… titlului”. Restul articolului e opţional, ba chiar deseori ignorat cu graţie. De ce să pierzi trei minute, când poţi să sari direct la concluzii în trei secunde?
Am văzut asta de atâtea ori: scrii un articol lung despre cum s-a deschis un nou program de sănătate, iar primul comentariu e „Şi cu drumurile ce faceţi?!”. Sau explici detaliat că nu e vorba de o taxă nouă, ci doar de o reglementare mai veche – şi tot apar zece comentarii revoltate: „Ne mai jupoaie încă o dată!”.
E ca şi cum ai povesti o glumă, iar publicul ar râde înainte să ajungi la poantă. Doar că, în cazul nostru, râsul se transformă în ceartă.
Sigur, putem privi fenomenul şi cu indulgenţă. Poate oamenii n-au timp, poate telefonul are bateria pe ducă, poate internetul pică fix când începe paragraful doi. Dar adevărul e că, de multe ori, nici nu vrem să citim. Ne place să ştim înainte să ştim. E un soi de sport local: cine comentează primul, chiar dacă n-a citit nimic, e campionul zilei.
Fenomenul nu e doar local – îl vedem peste tot pe internet –, dar la nivel de comunitate are un efect mai vizibil: tensionează dialogul public şi transformă spaţiul virtual într-un teren de ceartă permanentă. În loc să dezbatem idei, ajungem să aruncăm replici tăioase pe baza a ceea ce credem noi că scrie, nu pe baza a ceea ce chiar scrie.
De fapt, e un paradox: niciodată n-a fost mai uşor să fim informaţi, dar niciodată n-am fost mai grăbiţi să reacţionăm fără să fim informaţi. Apăsăm butonul de „comentariu” înainte să parcurgem măcar câteva rânduri.
Problema e că, aşa, dialogul devine monolog cu ecou. Toată lumea strigă, nimeni nu ascultă. Şi cum să avem discuţii serioase despre oraşul nostru, dacă baza conversaţiei e… o presupunere?
Poate că ar trebui să lansăm o provocare mureşeană: înainte să comentăm, să citim măcar primele două paragrafe. Nu e mult, dar poate face diferenţa. Cine ştie, s-ar putea ca, după ce înţelegem articolul, comentariul să fie mai bun decât titlul.
Până atunci, rămâne cum ştim: la noi, titlul face totul. Articolul? E doar decor.