Mihai Suciu
Am parafrazat un vers inspirat al poetului Geo Dumitrescu. Şi deloc întâmplător; voi demonstra în continuare.
„Slav aş fi fost de nu eram latin…” tranşează originalul, cu trimitere spre originile acestui neam românesc, supus atâtor intemperii, bătăi de vânt, dar şi bătălii în sens propriu. Numai că Dumnezeu s-a dovedit mereu de partea adevărului şi a dreptăţii, ajutându-ne să nimicim uneltiri şi uneltitori împotriva neamului românesc. Aşa se face că – după cum spune şi poetul citat – nu ne-am turcit, nici nu ne-am hunit, mergând cu capul mereu sus, în pofida jertfei copleşitoare ades, spre împlinirea unui destin.
Nu m-am născut în România Mare, ci în România … roşie, abia scăpată din chingile războiului mondial nr. 2. Ca loc concret de baştină, am apărut pe lume la o cumpănă de ape (Mureş-Olt) şi de vremuri. Unii entuziaşti (fanatici) au numit locul „ţinut secuiesc” şi, aburiţi de politicieni veroşi şi imorali, continuă să întreţină o himeră. În naivitatea lor, cred că roata istoriei s-ar putea întoarce. Or, ce-a fost a fost, chiar dacă nici măcar istoria nu mai este ce a fost!, ce ar vrea unii să credem că a fost. Mai poţi numi ştiinţă asemenea abordări?
Recent, două situaţii hilare, de nu ar avea rădăcini şovine şi efect manipulatoriu, mi-au dat de gândit în loc să mă amuze şi să le „daunladez” la „fapt divers”. Mişunând prin zonă, un cunoscut din Capitală (Bucureşti, capitala României!), se amuza încercând să intre în vorbă cu un localnic tânăr, care nu ştia boabă româneşte. Normal, bucureşteanul nu ştia boabă ungureşte. Până la urmă, s-au înţeles în limba… lui Shakespeare. Tot bună la ceva şi engleza! În schimb,din motive de imagine şi… bani româneşti în contravaloarea vizitării, ghidul Castelului grofilor Lazar din Lăzarea, o fetişcană din Gheorgheni, stăpânea corect şi chiar fluent limba ţării. Deci, se poate! „Dacă vrei, poţi!” enunţa o reclamă a anilor trecuţi. Dacă un fotbalist originar din Africa Neagră învaţă într-un an să se exprime corect în limba română, ar fi normal şi ca un indigen de altă etnie din miezul României, descălecat, la propriu, în urmă cu 9 veacuri, să vorbească limba ţării.
În faţa castelului, renovat cu bani grei de statul român şi oferit pe gratis unor indivizi care l-au revendicat (unul din ţară, altul din America de Sud!), se află o expoziţie în aer liber. Pe nişte panouri mari, sunt expuse imaginile bisericilor din Giurgeu, de rituri diferite. O sigură omisiune: Sfânta Biserică Ortodoxă din Voşlobeni, unica localitate românească rămasă nemaghiarizată din Giurgeu. Cândva, toate opt aşezările au fost româneşti, fapt dovedit istoric. Omisiune întâmplătoare?! Oricum, nu e corect din moment ce şi Voşlobeniul a fost cuprins în alodiul extins cu rapacitate de grofii din Lăzarea, iar localnicii s-au dovedit buni contribuabili la prosperitatea domeniului. Nesupuşii erau cazaţi în groapa adâncă, dotată cu fiare sălbatice, din incinta castelului. Toleranţi cum ne ştim, înclinăm să credem că organizatorii şi-au epuizat panourile de afişaj, Voşlobeniul fiind ultima localitate. Alfabetic şi nu numai. La şcoala din Joseni, centru al românismului din Giurgeu odinioară, Limba Română li se predă şcolarilor în tălmăcire, varianta Limba Maghiară. În acelaşi timp, al aceleiaşi ţări, o profesoară unguroaică tot din Joseni, a ajuns parlamentar de… Vaslui. Da, în Parlamentul de la Bucureşti. Cum stăm cu discriminarea etnică, uraim?!
Revenind la secui, seminţie cu origine încă nedesluşită, chiar dacă se cunoaşte cam totul despre teleportarea lor în Transilvania de către şefa imperiului Austro-Ungar, întru apărarea hotarului estic al împărăţiei, şi sedentarizarea lor, ticsiţi cu pământuri, codri şi ape care se încăpăţânează până azi să poarte nume româneşti, asimilând locuitorii români ai zonei (vezi antroponime grăitoare, precum Raduly, Ursuly, Kozsokar ş.a.!) liantul care îi alătură etniei maghiarilor este limba. Secuii nu aveau limbă. Nu au nici azi, nu există o limbă secuiasacă. Limba vorbită de ei până azi are aceeaşi structură şi substanţă cu maghiara, diferă uşor doar accentul şi pronunţia, iar faptul a alimentat teoria originii lor comune cu maghiarii. Situaţia de fapt le-a uşurat maghiarilor asimilarea secuilor, chiar dacă aceştia îi tratau cu vădit dispreţ, socotiţi mai puţin emancipaţi, să nu spunem înapoiaţi. Ospitalieri şi omenoşi, aidoma românilor conlocuitori, secuii din Giurgeu îi primeau cu braţele deschise pe oaspeţii dragi din Transilvania şi mai ales din Ungaria. Sosiţi în zile frumoase de vară, localnicii îşi abandonau treburile agricole, asigurându-le oaspeţilor un sejur de 5 stele. Îşi puneau totul pe masă, inclusiv sufletul. Scurtau viaţa râmătorului din bătătură, menit a le îmbelşuga masa de Crăciun, iar flecile şi friptanele sfârâiau pe grătarele din locuri pitoreşti, paradisiace, pe la căsuţele de văratec („nyorolas”) presărate prin munţi, pe la poale de codri sau chiar în inima acestora. Diplomatic, formal, – îmi povestea cu tristeţe un dulgher iscusit din Ciumani -, la un moment dat s-au simţit datori şi oaspeţii să se revanşeze, invitându-i la ei, în ţara vecină şi prietenă. S-au dus, adunând mână de la mână raţiile de benzină, aflată în penurie. Ajunşi în fapt de seară, au fost serviţi cu o gustare frugală. I-au întrebat dacă intenţionează să rămână şi a doua zi, dar nu le recomandau. Ei trebuiau să muncească! Evident, oameni simpli dar cu bun simţ, secuii mei au făcut calea întoarsă spre casă chiar în acea noapte.
Şi chiar dacă asimilarea secuilor de către maghiari s-a petrecut relativ uşor, linear, nu au lipsit nici momente şi situaţii contondente, soluţionate cu mijloace nu tocmai ortodoxe, ci… romano-catolice. Un asemenea eveniment sângeros se derula în 1567, anul bătăliei din locul celui mai mare pelerinaj actual din Europa, Şumuleu – Ciuc, care adună sute de mii de oameni. Neocolit nici de Sanctitatea Sa, Papa de la Roma, în pelerinajul prin „Grădina Maicii Domnului” – România.