Cora Fodor , Doctor în istoria artei, expert acreditat de Ministerul Culturii în artă românească modernă
Vasile Popescu, Odaliscă, (19)35
Muzeul de Artă, Palatul Culturii, Muzeul Judeţean Mureş
În lucrarea „Odaliscă” Vasile Popescu amplifică intensitatea tonurilor. Roşul sangvin al şalvarilor în duet complementar cu verdele ilicului, între care se interpune ocrul cald al pielii personajului aşezat pe albul fastuos al aşternuturilor. În fundal, pe albastrul imperial aşezat ca o draperie nocturnă, cu abilitatea unui savant vrăjitor al culorilor, injectează nuanţe violacee şi trandafirii peste care linia gracilă descrie fragile ornamente. Aceeaşi linie subtilă, întreruptă şi copleşită de aşezarea petelor de culoare, conturează formele odaliscei şi trasează seismice urme grafice maculând albul cearşafului.
Subiectul odaliscelor, adesea uzitat în pictura modernă românească (şi nu numai), la V. Popescu beneficiază de analiza artistului, trecută prin fondul său afectiv ceea ce duce la amplificarea conţinutului.
Această lucrare dă tonul unei noi etape în care acordă o mai mare atenţie alcătuirii compoziţiilor figurale şi conferă culorilor noi valenţe, testându-le capacitatea de captare şi reflexie a luminii în armonii scânteietoare.
Samuel Mützner, Cimitir tătăresc, 1935
Galeria de Artă Românească Modernă, Palatul Culturii, Muzeul Judeţean Mureş
Marea acompaniază pământul pe care sunt înfipte solitare pietre funerare în lucrarea „Cimitir tătăresc” din patrimoniul târgumureşean. El reuşeşte să confere o altă înfăţişare amestecului de întâmplare geografică şi ritmare a elementelor geometrice constructive. Pietrele funerare din cimitir, adevărate semne de unire a cerului cu pământul, accentuează vasta panoramă a golfului care se deschide în planul secund. Aduce astfel, în mijlocul feeriei de lumină şi a sclipirilor cromatice, însemnele profeticului memento mori. În această întâlnire alegorică cu moartea există o linişte care se sincronizează cu lumina care spală şi albeşte pietrele. Nici marea, cu vuietul ei nu se mai aude, încremenind totul sub arşiţa zilei de vară ca într-un ritual de reculegere. Peste elementele aflate-n tacită corespondenţă: pământ, piatră, cer şi apă, se aşterne o tristă meditaţie fără a fi dezolantă, o înţelegere cuprinzătoare care statorniceşte armonia universală.
Ştefan Dimitrescu, Vedere din Balcic, [1930–1933]
Galeria de Artă Românească Modernă, Palatul Culturii, Muzeul Judeţean Mureş
Dealul din pământ lutos, care urcă spre cerul răvăşit de albastrul tuşelor alerte. Casele mici şi înghesuite, turtite sub acoperişurile aplatizate, dar care îşi poartă cu demnitate curăţenia spoielii albe. Verdele care ţâşneşte sprinten printre ele, în pâlcuri stenice. Griurile colorate. Toate pledează pentru vraja unui colţ de Balcic.
Faţetările ritmate ale caselor specifice sudului, cu verticalele scurte ale coşurilor conferă cadenţă în tandem cu orizontalele acoperişurilor.
În replica tranşantelor linii drepte, se insinuează şerpuitoare, silueta drumului, călătorind unduitor pe panta colinelor din depărtare. La concurenţă, vibraţiile verzi ale frunzelor copacilor dialoghează de sus, peste drumuri, cu petele guralive ale ţiglelor încinse roşind. Peste tot acest ansamblu de culori tonice, aşterne lumina tăioasă a miezului zilei, dând claritate imaginii pe care o încremeneşte. Moment de senină contemplare!
Nicolae Grigorescu, Printre dealuri şi muscele, ulei pe pânză, 1896
Galeria de Artă Românească Modernă, Palatul Culturii, Muzeul Judeţean Mureş
Această capodoperă grigoresciană este una dintre emblematicele definiţii ale verii în pictura românească, într-o poveste spusă molcom, printre dealuri şi muscele.
Artistul înregistrează mersul agale al boilor (construiţi din griuri colorate), care trag carul încărcat cu fân, fără a surprinde un bănuit efort al lor. Legat de redarea acestora, nenumăratele schiţe, studii şi crochiuri după animale, dar în mod special după boi, căutând redarea anatomică şi chiar expresivitatea, au contribuit la conferirea unei extraordinare plasticităţi şi la sporirea realismului lucrărilor. Subiectul carului cu boi devine o adevărată obsesie, benefică până la urmă, pentru rafinarea cromatică şi de viziune.