Dr. Irina Mateieş
Scriu din nou despre acest subiect pentru că observ constant cât de tentant este să ne ghidăm alegerile – mai ales în boală – după povestea personală a cuiva care pare că „a reuşit”: să învingă o boală, să se „vindece” cu o dietă sau un supliment.
Când cineva pare că se simte bine, suntem tentaţi să îi urmăm sfaturile fără întrebări. Dar e important să ştim când are sens să urmăm o experienţă personală… şi când nu.
Unul dintre cele mai dificile lucruri de înţeles este: ce înseamnă „dovadă” în medicină/nutriţie? Ce informaţie merită luată în considerare şi ce nu?
Asta e cu atât mai greu cu cât, în viaţa de zi cu zi, acceptăm altfel de „dovezi” decât cele medicale.
Din păcate, ideea de „dovadă ştiinţifică” nu este bine explicată în spaţiul public. Este una dintre cele mai mari probleme de comunicare în sănătate şi am văzut cât de greu este de înţeles din multe comentarii pe care le primesc.
Povestea personală – sau anecdota/testimonialul – este adesea folosită pentru a susţine un argument. Ajută să aducem o notă umană în discuţiile medicale, care pot părea altfel reci sau greu de digerat.
Aşadar, o poveste personală despre un pacient oncologic poate fi extrem de valoroasă pentru a atrage atenţia, a sensibiliza sau a scoate la lumină o problemă reală.
Poate să te ajute să ştii la ce să te aştepţi, să te încurajeze, să-ţi dea speranţă când ai nevoie. Uneori, e fix ce ai nevoie ca să mergi mai departe.
Însă povestea personală are limite: ea reprezintă doar o persoană. Nu putem trage concluzii generale din ea. Nu putem spune: „pentru că X a urmat o dietă/supliment şi se simte bine, înseamnă că asta funcţionează.”
Fiecare caz are detalii specifice, unele nespuse. Nu pot fi verificate. Nu pot fi aplicate tuturor.
Nu putem lua decizii legate de tratamente, diete sau suplimente doar pentru că altcuiva i-a fost bine.
Chiar şi experienţa a 10 persoane nu este suficientă. Pentru a trage o concluzie, trebuie să urmărim sute sau mii de persoane, pe o perioadă lungă, în mod organizat – adică într-un studiu ştiinţific.
Dacă cineva nu aduce în discuţie astfel de studii, dar aduce în schimb mărturii de genul „uite ce bine se simte pacientul X”, fiţi foarte sceptici.
Când am mai vorbit despre acest subiect, am primit un mesaj extraordinar în comentarii, de la cineva trecut prin boală – reproduc un mic pasaj, care mie mi s-a părut de mare impact:
„E tare greu să nu confundăm situaţiile şi să nu generalizăm în cheie personală atunci când lipsa de informare medicală, teama şi oboseala dau năvală în viaţa noastră după un diagnostic oncologic.”