Marius Paşcan
Urmărind căznirea guvernării Bolojan de a înspăimânta românii prin ameninţarea spectrului esoteric de „Junk” („lada de gunoi” – n.n.), utilizat de agenţiile de rating, balaurul apocalipsei economice care ameninţă România, e cazul să analizăm retorica „urgenţei naţionale”, a riscului de incapacitate de plată şi a necesităţii unui răspuns prompt care, practic, zdruncină ţara din temelii.
E cazul să relevăm o agendă nedeclarată a guvernării, unde „consolidarea fiscală” este, de fapt, un eufemism pentru redistribuirea poverii. Guvernul proclamă necesitatea de a reduce cheltuielile publice pentru a corecta deficitul, dar ocoleşte deliberat privilegiile din agenţiile şi societăţile statului iar o cheltuială majoră şi recurentă – pensiile speciale – nu este doar menţinută, ci şi majorată substanţial.
În timp ce cetăţenii de rând au fost chemaţi la „sacrificiu” prin majorări de taxe, cheltuielile cu pensiile speciale au sfidat orice logică de austeritate. Conform documentelor oficiale, bugetul pentru pensiile speciale a crescut cu 18% în 2024, depăşind rata inflaţiei şi atingând un buget record de 15,7 miliarde de lei, faţă de 13,3 miliarde de lei în 2023. Această creştere, descrisă drept un „buget record” , reprezintă o contradicţie flagrantă cu discursul oficial de „aşezare justă a sarcinilor fiscale”.
În esenţă, constatăm că adevărata problemă nu este deficitul prea mare, ci că nu există suficiente fonduri pentru a finanţa atât privilegiile, cât şi nevoile de bază ale cetăţenilor. Realist vorbind, măsurile fiscale nu sunt o soluţie, ci un compromis politic prin care grupurile puternice sunt protejate, iar costurile sunt transferate către cetăţeanul de rând şi economia productivă.
„Pachetul 1”… surpriză! – din el ţâşnesc taxe care-l lovesc drept în faţă pe simplul cetăţean contribuabil, românul cinstit şi sărăcit, precum şi pe micul antreprenor. TVA 21% care scumpeşte tot, accize care urcă preţul la benzină şi ţigări, ba şi un impozit nou pe dividende (dar stai, pe ăsta ni-l lasă pe 2026, că poate uităm până atunci). Poporul se clatină năucit de atâtea biruri, dar Guvernul îl sprijină părinteşte: „Staţi liniştiţi, e pentru binele vostru!”.
Apare apoi „Pachetul 2”, şi mai dichisit, legat cu fundiţă de reformă. Guvernul zâmbeşte conspirativ: „Staţi că pe ăsta îl deschidem mai încolo, în 5 bucăţi, să nu vă şocaţi dintr-odată!”. „Uitaţi, reducem posturile bugetare… cele desenate cu creionul, fiindcă oricum erau vacante. Tăiem de la Poliţia Locală, absolut irelevant, taxăm pachetele voastre de pe net, taxăm Airbnb-ul – cine v-a pus să aveţi proprietăţi şi imobile de rezervă? Creştem impozitul la bursă – ce atâţia jucători la bursă, la muncă cu voi!”. În schimb, în privinţa pensiilor speciale, „Poate mai negociem cu magistraţii un pic… hai s-o lăsăm cu blândeţe pe mai târziu”.
Urmează ipocrizia „Multinaţionale”. Practic, guvernanţii recunosc că prin patru categorii de cheltuieli – comisioane de management, consultanţă, redevenţe de proprietate intelectuală şi dobânzi la împrumuturi intragrup – se scurg profiturile multinaţionalelor din ţară. În schimb, anunţă limitarea deductibilităţii cheltuielilor cu afiliaţii la 3% din cifra de afaceri şi impozitarea surplusului cu 16%. Praf în ochi, cică se aplică doar din 2026, dacă rezistă guvernul actual până atunci… Cu alte cuvinte, combaterea marilor evazionişti corporativi a fost amânată, în timp ce încasările imediate s-au obţinut de la simplii cetăţeni şi IMM-uri.
În fine, interzicerea cumulului pensie-salariu s-a cam rătăcit. „Poate data viitoare!”. Poporul se uită buimac: „Păi şi reforma profundă? Privilegiile nesimţite? Unde-s?”. Atunci guvernul arată spre culise: acolo, magistraţii fac grevă şi scandal, în solidar cu cohorta altor pensionari speciali, multinaţionalele îşi văd de treabă zâmbind, iar „şefii la stat” – nişte indivizi rotofei cu joben – stau pe scaune de directori şi numără în continuare purcoiul de bani. „Ei, cu ăştia e mai complicat, vedem ulterior… negocieri, constituţionalitate, ştiţi voi”, mormăie guvernul. „Important e că v-am arătat intenţia!”.
În schimb, în faţă, pe scenă, poporul e încărcat de tot felul de poveri: o plăcuţă de 21% agăţată de gât, un rucsac cu accize în spate, un POS în mână, o cameră video pe cap (să-l filmeze ANAF când nu declară profitul pe pătrunjel) şi un şir de bonuri fiscale legate de picior. „Ăsta e binele vostru, nu-l vedeţi?!” exclamă Guvernul triumfător. Poporul abia stă în picioare sub greutate, dar Guvernul îşi vede de treabă, se întoarce să dea explicaţii Comisiei Europene şi agenţiilor de rating, lăudându-se cum a rezolvat eficient problema deficitului prin cele 76 de miliarde lei strânse de la cetăţenii pe post de cobai şi fraieri de serviciu.
În România lui 2025, reformele prezentate ca fiind „în beneficiul românilor şi al ţării” au, de fapt, două feţe. Pe o faţă, cea arătată poporului, scrie cu litere de-o şchioapă „Taxe şi austeritate pentru toţi” – iar pe cealaltă faţă, ascunsă la spate, cu litere mici: „Excepţie, cine are deja privilegii, are parte de indulgenţă şi protecţie, rămâne să ne lămurim sine die”.