Mihai Suciu
Asimilarea secuilor de către maghiari a avut ca start-suport limba împrumutată adoptaţilor. Dotarea secuilor cu limbă i-a determinat pe aceştia să-şi mai domolească mândria. În definitiv, era tot un privilegiu, adăugat la cele conferite de împărăteasa şi ocrotitoarea lor de la Viena. Câtă vreme etnicii care i-au asimilat nu s-au atins de privilegiile secuilor, aceştia şi-au văzut de treabă. Când nobilii lor nu au fost „domni”, sărind peste cal, a ieşit cu cântec.
Un asemenea moment a fost 1567, când Ioan Sigismund Zapolya a încercat să-i… reformeze, să le impună cu forţa o nouă religie. Or, romano-catolicii din Ciuc nu-şi doreau reconversia religioasă, respingând oferta confesiunii unitariene. Dragostea cu forţa este imposibilă, degenerând în viol. Cu conştiinţa nu te joci, chiar dacă o mai manipuezi! În contextul nepaşnic creat, secuii au protestat împotriva Reformei protestante. Ameninţaţi cu forţa, au răspuns tot cu forţa, înfruntând oastea protestantă a principelui transilvan. Bătrânii, femeile şi pruncii s-au rugat Fecioarei pentru a-i ajuta în luptă. Înaintea bătăliei, i-au promis şi un pelerinaj anual. Fecioara a fost de partea secuilor, ajutându-i să-şi apere credinţa catolică. Războiul fratricid dintre secui şi unguri s-a derulat în sâmbăta premergătoare Rusaliilor. S-au vădit calităţile reale de luptători ale secuilor. Biruitori, supravieţuitorii şi-au respectat promisiunea făcută Fecioarei. Pelerinajul la Şumuleu se organizează anual, de Rusaliile catolice, adunând sute de mii de credincioşi din lumea largă, deşi pretextul acestuia se face uitat. Şi chiar dacă istoria reală se mai măsluieşte, nu-i poţi ignora baza reală.
În fapt, marele pelerinaj de la Şumuleu avea OK-ul Papei Eugen al IV-lea, aprobat în anul 1444 în scop caritabil; era considerat prilej de donaţie pentru continuarea şi finalizarea edificiului bisericii, aflată în construcţie pe acropola Şumuleului. Lăcaşul sfânt era dotat cu o statuie făcătoare de minuni a Fecioarei Maria, care avea să insufle tărie secuilor închinători spre a învinge duşmanul în pragul Rusaliilor din acel an fatidic 1567.
Şumuleul nu a consfinţit singura înfruntare maghiaro-maghiară. Supuşii secui nu s-au dovedit mereu supuşi în timp. Istoria consemnează şi alte episoade contondente, în care doar armele au vorbit, repudiind orice umbră de sentiment(alism)!
Şi cum biserica catolică era cel mai mare feudal, cu moşii extinse, privilegii nemăsurate şi pretenţii nesimţite faţă de credincioşii aserviţi, nici această instituţie autocrată nu a fost ocolită de furia secuiului, instinctul de conservare şi dorinţa de supravieţuire pe pământ prevalând asupa oricărui rai făgăduit de îmbuibaţii clerici supuşilor post-mortem. Cât despre nobili şi conducători, această tagmă nu i-a cucerit niciodată sufletul şi bunăvoinţa secuiului cinstit.
Paradoxal, purtătorul de cuvânt şi de steag al nemulţumiţilor devenea la un moment (istoric) dat chiar un nobil mai mărunt, secuiul Gheorghe Doja. Când cuţitul ajungea la os, în 1514, secuiul-nobil devine exponent şi conducător al luptei ţăranilor asupriţi din toată Transilvania, indiferent de etnie. Dincolo de orice încadrare a istoricilor, lupta codusă de Doja – „Răscola lui Gheorghe Doja” – a întrunit toate caracteristicile unui război veritabi. Contextul îl crease Papa Leon al X-lea, convocând crştinătatea la o cruciadă antiotomană. Pentru ţăranii oropsiţi, înarmarea şi participarea era un licăr de speranţă în ameliorarea soartei lor. Speriaţi, nobilii s-au opus. În pofida tentativelor acestora de a-i descuraja, 40.000 de luptător s-au aliniat la start. Într-o cuvântare ţinută la Buda în 1513, Doja le promitea scutirea de dări. Se produce schimbarea de scop: cruciada antiotomană devine răscoală împotriva „tiraniei nedrepte” a nobilimii. Revoltă antifeudală, dar şi antibisericească. Luptătorii înrolaţi: ţărani săraci, păstori, haiduci,, orăşeni săraci, truditori în mine şi ocne. Largă şi paleta etnică: secui, maghiari, români, slovaci, sârbi, ruteni etc.
Conducătorul revoltei le cerea să recucerească prin luptă libertăţile răpite de nobili. Personificaţi, duşmanii principali erau episcopul Csaki Miklos (Nicolaus Csak), cel mai înverşunat adversar al înarmării ţăranilor, voievodiul Transilvaniaei Ioan Zapolya şi episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Varday Ferenc. Primul îşi plătea cu propria viaţă nemernicia, fiind ucis de răsculaţi. „De ce aceşti oameni să cheltuiască la un singur banchet cât ar trebui aproape unui sat întreg?!” se întreba, retoric, Doja în faţa mulţimii revoltate.
În primele înfruntări, luptătorii lui Doja au învins. În context, voievodul Zapolya a ordonat armatei „să fie prinşi toţi cei ce se numesc cruciaţi, cei prinşi să fie decapitaţi, jupuiţi de vii, fripţi, ucişi şi nimiciţi în cele mai groaznice chinuri”. Bătălia de la Timişoara încheia tragic un capitol de istorie. La 15 iulie 1514, oastealui Doja înfrunta cavaleria nobililor, numeroasă, bine înarmată şi mult mai mobilă. Scorul era previzibil, nu şi demenţa răzbunării, depăşind limitele de gândire ale celui mai sadic… nobil!. Supliciul lui Gheorghe Doja îl face mic copil pe celebrul De Sade, excedându-i imaginaţia dementă. Legat cu lanţuri încinse în foc, aşezat pe un tron de fier încins. În mână – un sceptru, pe cap o coroană confecţionată dintr-un fier de plug, ambele „însemne de mărime” înroşite în foc. Maladivă imaginaţie! Şi nu s-au mulţumit cu atât. I-au despicat venele, obligând fratele torturatului să-i bea sângele (inspiraţi, probabil, din legenda barbară a lui Lycaon). Părţi din trupul sfârtecat al martirului au fost oferite tovarăşilor săi de luptă. Înfometaţi, aceştia au refuzat ofranda canibalilor zişi „nobili”, preferând moartea în chinuri, dar demnă, fiind traşi în ţeapă. Tăiat în patru, trupul lui Doja avea să fie expus la porţile oraşelor Buda şi Oradea, iar capul la Seghedin spre înspăimântarea prostimii. În prealabil, anticipând spectacolul funest „personalizat”, la 20 iulie erau executate căpeteniile.
Nobilii şi clerul şi-au reluat obiceiurile abuzive, prelungind agonia feudală până la 1848. Un efect nescontat al răzbunărilor a fost slăbirea puterii maghiarilor. În 1526, în urma luptei de la Mohacs, Ungaria devenea paşalâc.
Ne-ar fi greu să credem că secuii ameţiţi cu vânturata „autonomie” şi-ar dori întoarcerea la asemenea vremuri „fericite” şi abordări „frăţeşti”, reducând hilar secuiul la statutul global de nobil şi românul ardelean la cel de slugă. Oare, cu cât era mai nobil un Ady Endre, poet înzestrat dar alcoolic iremediabil, decât contemporanul său ardelean, român, Octavian Goga?! Prieteni erau!
Ezitanţilor, le sugerăm o extensie bibliografică: ce-aţi spune de „Carnavalul însângerat” din 1595? Dar de „masacrul de la Madefalva” (Siculeni), 7 ian. 1764?