Mihai Teodor Naşca
Concediul sătenilor
Luna august este asociată astăzi, atât de către orăşeni cât şi de locuitorii de la ţară, cu concediul. Practic, august devine sinonim cu odihna şi vacanţa.
Ce-i drept, în zilele noastre, ţăranii sau fermierii nu mai sunt atât de legaţi de glie sau de gospodărie, lucru indmisibil în urmă cu 20-30 de ani! Gospodăria era un organism viu din care, dacă lipseai câteva, ore se vedea!
Luna august era una de intense activităţi casnice, pentru că urma toamna cu ieşitul pe câmp pentru strângerea recoltei, iar august era folosit la intensitate maximă pentru a putea rezolva treburile stringente din gospodărie.
În gospodărie acum se înşfora, la greu, tăbacul, mai ales mijlocul, se adunau prunele pentru dulceaţă sau compot, se adunau şi pentru ţuică, se scărmăna lâna, care a fost prin mai şi iunie spălată în nenumărate ape. Acum era timpul în care se făcea otava dar şi conservele pe iarnă: nelipsitul bulion şi murăturile specifice. Luna august era numai bună pentru soritul hainelor pe drod. Toate hainele mai mari se scoteau pe şfoară afară să le vadă soarele să nu facă molii. Se scoteau şi „lipigeile”, care erau întinse toate pe garduri să primească un aer mai proaspăt şi să nu le prindă mucegaiul.
Beciurile erau curăţate acum de resturi pentru că se pregăteau să primească recoltele cele noi: ceapa se scotea pe parcursul lunii iulie şi se împletea în cununi, iar la începutul lunii septembrie se scoteau cartofii. Totul se pregătea pentru un nou sezon.
Dacă după ce făceai toate acestea îţi mai rămâneau zile libere, apoi puteai merge la toate festivalurile gigant din lume, la toate zilele de comună şi, de ce nu, la mare şi la munte. Privind în urmă, cam câte dintre aceste treburi le mai faceţi şi astăzi la ţară?
Concediul omului de la ţară era de regulă când vremea era neprielnică lucrului sau prea frig pentru a trebălui pe afară. Dar şi atunci treburile de grijă faţă de gospodărie sunt la fel în fiecare zi fie că este luni, sâmbătă sau duminică.
Mâncatul cu rost şi rostuire
În perioada verii când majoritatea locuitorilor erau angrenaţi la munca câmpului, mâncarea de bază era „zama” – denumirea populară pentru ciorbe şi supe. Pentru munca la câmp, în „straiţă” se punea după starea materială a fiecăruia: pâine, mălai, slănină, brânză sau ceapă. La masa de amiază se servea „urechiuşi în borş”, sau altă ciorbă, iar seara mămăligă cu tocană de baraboi sau cu lapte şi „papă” – omletă.
Când aceste produse lipseau, gospodina prepara un mujdei de usturoi, care se servea tot cu mămăligă. Tot în acest sezon se preparau ciorbe de „şălate”- salată, de fasole sau lobode. Miercurea şi vinerea se gătea doar mâncare de post fără grăsime şi carne animală.
Cel mai gustos era „borşul în pielea lui”. Acesta era preparat din cartofi la care se adăuga le-gume, borş natural, mujdei de usturoi, piper sau ardei iute. Era cu siguranţă o mâncare destul de picantă. Cine îşi permitea adăuga în acest borş şi 1-2 linguri de ulei.
Duminica se pregătea „hurez”, o supă din pui sau găină, la care se adăuga „pătură de casă”- paste făinoase făcute în casă – tăiată în pătrăţele mai mici. Felul doi se servea foarte rar şi consta de regulă din carne fiartă sau friptă, la care se adăuga o garnitură de cartofi şi sos făcut din suc de roşii.
Borşul de casă se prepara în felul următor: se lua o oală din lut în care se punea o cupă de tărâţe din grâu, peste care se turna o anumită cantitate de apă călduţă. În câteva zile această compoziţie fermenta şi putea fi folosită la prepararea diferitelor ciorbe. La una sau două săptămâni tărâţele fermentate numite şi „huşte”, erau înlocuite, borşul fiind împrospătat. Huştele mai erau folosite ca şi medicamente în cazul unor luxaţii.
Iarna se serveau de obicei două mese, deoarece şi ziua era mai scurtă: prima la orele 9.30 – 10.00, iar a doua la orele 16.00 – 17.00. Alimentul de bază era mămăliga, care se servea cu lapte, brânză, papă, „fasole frecată”, silvoiz, tocană de cartofi cu carne de porc. Se consuma de asemenea păsat cu lapte sau cu brânză şi porumb fiert la care se adăuga puţin zahăr. În zilele de post se prepara compot din prune uscate sau corobeţe – bucăţi de mere înşirate şi uscate de vara.
Mâncatul slăninii începea odată cu cântatul cucului, slănina fiind consumată cu precădere la munca câmpului. Majoritatea gospodarilor tăiau un singur porc şi foarte rar câte doi. Postul Crăciunului sau al Paştelui se ţinea cu unul sau doi litri de ulei. În Postul Sântămării lucrurile erau mai simple, pentru că acum se găseau şi legume şi fructe în pârg. Deseori în această perioadă se făcea chisăliţă şi se fierbea porumb.
Chisăliţa – dulceaţa cea dintâi!
Pe timpul când vremea era vreme şi oamenii oameni, şi prunii făceau prune fără să te rogi de ei şi fără să trebuiască să le aplici 5-6 tratamente anuale, la început de august făceam chisăliţă.
Vă mai aduceţi aminte de chisăliţa făcută din prune grase sau bistriţene. Strângeam câteva prune coapte recent sau căzute pe jos, că acelea chiar cu viermi erau mai dulci şi mai bune, le scoteam sâmburele afară, care operaţiune în termeni populari i se spune dejdeocat, iar apoi căutam o oală de ierţ, cu fundul gros să nu se prindă de fundul acesteia. Puneam puţin zahăr la început, iar la final obţineam dulceaţa necesară unei zile, cu bucăţi mari, să citez o reclamă la iaurt.
Chisăliţa era bună şi aşa dar dacă aveai mămăligă rece să o tai felii şi să o ungi cu chisăliţă, era şi mai şi! Chisăliţa era în sine o mâncare de post şi nu neapărat un desert, iar plăcintele dospite, umplute cu chisăliţă, ori palaneţele umplute cu chisăliţă sunt amintiri care greu se pot şterge din minte!
Pregătirea ţuicii în gospodărie. Jinarsul întors, ţuica verde şi rezeşul
Nu există gospodărie ţărănească în care să nu fie plantaţi câţiva pruni, meri sau vişini. O parte din fructele acestora, numite tradiţional „poame”, sunt folosite pentru prepararea „silvoizului”, a gemurilor şi compoturilor. Din poamele rămase se prepară „jinarsul”.
Prunele se adună în butoaie de lemn sau căzi din plastic, aşezate la loc sigur faţă de intemperii, într-o magazie sau „şopru”. Când vasele sunt pline, se acoperă pentru ca conţinutul acestora să se păstreze curat. Astfel, în aceste condiţii prunele încep să fermenteze, timp în care nu este permisă etanşizarea vasului în care sunt depozitate, întrucât prin fermentare produc anumite gaze de descompunere, ajutate de diversele zaharuri şi fructoze, iar aceste gaze pot produce explozia capacului. După fermentare este chiar indicată etanşizarea „borhotului”, respectiv a conţinutului după fermentare, pentru a nu se evapora „tăria din fructe”.
O bună parte dintre sătenii din Sânpetru de Câmpie, cu ani buni înainte, după ce au umplut butoaiele cu prune, fac un sirop din 10-20 kilograme de zahăr pe care îl toarnă peste prunele adunate.
După 6-7 săptămâni se poate fierbe şi se obţine ţuică cu o tărie de 50 – 55º. Ţuica se fierbe în cazan de două ori: la prima fiertură, din „borhot” rezultă votcă, iar la a doua din votcă rezultă ţuica adevărată.
Până la colectivizare în sat existau două cazane: George a lui Negrea şi Mărcian. Prin anii 1970 au mai apărut în sat alţi doi deţinători de „furnale”: Vasile Chertes şi Chiş Nanoş. După alţi cinci ani, în sat au apărut alte tipuri de cazane şi căzănele confecţionate din aramă. Acum asemenea „recipiente” se găsesc la aproape fiecare casă, vorba cuiva: „dacă la o casă nu se găseşte vreun cazan, în a doua sunt două!”
(…) Ţuica este preparată şi din mere, pere sau dreve – resturi în urma obţinerii vinului. Modalitatea de preparare este aceiaşi, cu excepţia că merele şi perele se toacă pentru a fermenta mai bine. Şi la aceste „specii” se face un adaos de zahăr, pentru sporirea cantităţii de ţuică.
În ceea ce priveşte drevele, persoanele mai în vârstă procedau astfel: le puneau într-o cadă sau butoi mare şi le tasau bine, până când cada se umplea. La suprafaţă puneau un strat de „năglag”, pentru a nu se evapora tăria din dreve. Nu se adăuga zahăr, întrucât strugurii din care se obţineau drevele nu se „săituiau” prea tare pentru a rămâne o cantitate de must în „şrotul” respectiv, din care apoi rezulta ţuica de dreve. Se spune despre această tărie că este bună pentru „deranjamentele de stomac”, vorba aceea „tăt îi bun când omu-i sănătos!”
După primul Război Mondial, suprafeţele cultivate cu vie în localitatea Sânpetru de Câmpie au scăzut mult. Suprafeţe mai mari de vie au fost deţinute de: Sutő Dănilă, Bernat Andrei, Vasile Bacali, Ioan Banu, Mihăilă Banu, Petruţ Mocean, Pogăcean a lui Orfanu şi Dinica Naşca.
Veniturile din agricultură în vremea CAP – ului
S-a format un fel de folclor local despre faptul că ţăranul este talpa ţării. Asta presupune şi faptul că este retribuit la cea mai de jos valoare, cu toate că de munca lui depinde hrana tuturor celorlalte clase sociale. Bineînţeles că vremurile se schimbă şi oamenii sunt dependenţi în diferite măsuri de producţia agricolă sau de recoltele fermierilor de astăzi.
Cu ani buni în urmă, ţăranii cooperativizaţi depindeau de bruma de venit pe care o acordau Cooperativele Agricole de Producţie. Acela era şi spaţiul în care populaţia a fost învăţată să ia din bunul comun, să nu spun să fure, că sună incriminatoriu, deoarece cotele care se ofereau agricultorilor erau de cele mai multe ori nesatisfăcătoare.
Aşa se face că orice tip de muncă aveam, eram sfătuiţi cum să ducem o fărâmă şi acasă. Bunăoară, la lopătat de grâu sau la descărcat, nu ne scuturam încălţămintea, pentru a putea duce acasă grâul cu care săturam poate 3-4 găini. Vă mai aduceţi aminte de grâul căzut din combine pe care îl adunam în mare grabă şi îl aduceam acasă? Uneori combinierii sau gloriştii, cunoscând situaţia economică şi profitând de absenţa ochilor vigilenţi ai boctărilor sau a băgătorilor de seamă informatori, mai dădeau drumul pe jos la grâu, preş de vreun sac şi uite aşa mai hrăneam cu grâu orătăniile.
Când scoteam cartofii, mergeam deseori acasă, pentru că astfel puteam să strecurăm în haine sau găleată câţiva cartofi pentru cină. Lucrul acesta se întâmpla şi la culesul cucuruzului. Noi, copiii, eram cărăuşii, mai puţin vizibili pentru ochii ageri ai celor ce ne pârau la mai marii vremii. Practic, comunismul ne-a învăţat să luăm din bunul comun, care oricum era gestionat disproporţionat. Unii dintre voi cunosc expresia de-a treia. Tot doi purculeţi erau ai statului şi unul al tău, pe pământul tău, pe munca ta… dar aşa erau timpurile.
Veniturile oamenilor din agricultură erau de cele mai multe ori ocazionale: vânzarea de purcei sau miei, ori vaca sau viţelul la târgul de vară, predarea tăbacului la agent, predarea sfeclei la fabrică dar de ce nu şi predarea laptelui la căruţă, activitate ce putea dura cam 9 luni pe an, laptele având un preţ derizoriu chiar şi în acele vremuri. Aşadar, venitul agricol era unul destul de fluctuant şi ocazional, agricultorul având astfel un calendar impus al cheltuielilor anuale.
Mersul la ciurdă era, cândva, o bună socializare!
Dimineaţa pe la şapte duceam vacile, iar seara mergeam după ele. E un fel a spune, întrucât ştiau în bună parte să vină singure, rareori greşeau uliţa, dar mai aveau ele treburile lor şi se mai abăteau ba în vreo postată de cucuruz, ba, în vreo otavă, iar mai demult în vreo grădină a cuiva! Vacile erau pretextul de întâlnire. La ciurdă nu mergeau numai copii, ci şi tineri sau bătrâni ai satului. Acolo se socializa, se schimbau ştiri şi păreri, acolo erau analiştii vremii. Noi, copiii, ne jucam şi ne bucuram că au venit şi nepoţii la bunici. Eram mai mulţi, jocurile erau altele şi normal că învăţam şi noi prostiile vârstei adolescentine. Cei de la oraş ştiau mai bine unele lucruri…
Mai ţineţi minte că cunoşteam aproape fiecare vacă a cui era, ştiam că asemănam chipul ei cu al stăpânului. Dacă vaca era mai curată, şi stăpânul era om mai harnic. Dacă cineva îşi aducea vaca la ciurdă necerselată, apoi clar că nu era un fruntaş al satului… Ciocroş, Virag, Violă, Bumbi, Joiană, Mândrole erau doar câteva nume pe care le auzeai strigate pe uliţe seara … în urma lor rămânea o minunăţie de drum…
Azi, te minunezi când vezi o vacă pe drum… ai senzaţia că cine ştie în ce epocă te-ai întors! Şi câte amintiri îţi poate trezi acest animal, căruia i se mai spunea şi banca casei, ştiau oamenii bătrâni de ce au denumit-o aşa. Aveai vacă, aveai mâncare la copii, dar aveai şi de lucrat o vară şi o toamnă la fân, otavă sau tulei.
***
Se spune că între 15 august (Sf. Maria Mare) şi 8 septembrie (Sf. Maria Mică), oamenii nu îmbătrânesc, totul este cald şi calm, că lucrurile se aşază şi oamenii au numai gânduri bune şi îşi caută un făgaş nou.
Se spune că, între 15 august şi 8 septembrie, vremurile nu ştiu încotro să o apuce, spre vară sau spre toamnă, că frunzele îngălbenesc, dar nu cad, că păsările vor să plece, dar încă nu ştiu dacă spre nord sau spre sud.
Se mai spune că râurile nu mai curgşi că marea nu are valuri, pentru că timpul stă pe loc şi aşteaptă.
Să folosim, cu înţelepciune, acest răgaz pentru a vindeca mintea de gânduri negre şi pentru a ne trăi sufletul, cât mai aproape de Dumnezeu ! (sursa – Sânpetru de Câmpie renaşte)