Ileana Sandu
Cel mai vechi manual de dans datează din 1450 şi conţine descrieri de dansuri medievale italiene * Dansul este recunoscut oficial de UNESCO ca parte a patrimoniului cultural imaterial în mai multe forme, precum tango-ul argentinian, flamenco-ul spaniol sau dansul georgian * Creierul „dansează” împreună cu corpul – studiile arată că dansul activează simultan mai multe zone cerebrale decât orice altă activitate fizică * Dansul este o formă de comunicare non-verbală universală – chiar şi fără cuvinte, putem înţelege emoţiile unui dansator, prin mişcările sale.
Dansul nu este doar o formă de artă sau un simplu mod de a ne mişca în ritmul muzicii: este o expresie profundă a umanităţii, prezentă în toate culturile lumii, încă din cele mai vechi timpuri. Este emoţie, comunicare, tradiţie şi terapie – toate, într-un singur gest.
Primele dovezi ale dansului datează de acum aproximativ 9.000 de ani. În picturile rupestre din India şi Egipt, se văd siluete umane în mişcare, cu braţele ridicate, în posturi care seamănă izbitor cu cele ale dansatorilor moderni. În antichitate, dansul era parte integrantă din ritualuri religioase, ceremonii sau sărbători agricole. Se dansa pentru zei, pentru ploaie, pentru fertilitate sau, pur şi simplu, pentru a marca momente importante ale vieţii.
În Grecia Antică, dansul era considerat un dar divin, iar în cultura africană – un limbaj sacru prin care se transmiteau poveşti şi tradiţii orale. În triburile amerindiene, dansul avea roluri spirituale şi comunitare esenţiale. Cu alte cuvinte, oriunde a existat om, a existat şi dans.
De-a lungul secolelor, dansul s-a rafinat şi s-a diversificat. În Evul Mediu european, dansurile populare erau practicate în târguri şi sărbători locale, în timp ce la curţile regale se dezvoltau dansurile de societate – menuete, pavane, valsuri elegante. Renaşterea a adus codificarea dansului clasic, iar secolul XIX a făcut loc baletului ca formă de artă majoră.
Secolul XX a fost revoluţionar: au apărut jazz-ul, swing-ul, dansurile latino-americane, hip-hop-ul, breakdance-ul şi dansul contemporan – fiecare reflectând spiritul unei epoci şi identitatea unei generaţii.
Dansul nu este doar distractiv, ci şi incredibil de benefic pentru sănătate: îmbunătăţeşte funcţiile cognitive şi poate preveni boli neurodegenerative precum Alzheimerul; stimulează sănătatea cardiovasculară şi ajută la menţinerea unei greutăţi corporale sănătoase; reduce stresul şi anxietatea, creşte încrederea în sine şi îmbunătăţeşte relaţionarea socială; coordonare, echilibru şi flexibilitate – toate sunt antrenate prin dans, indiferent de stilul practicat.
România are o moştenire bogată în ceea ce priveşte dansul, în special prin dansurile populare, care au fost şi rămân o expresie vie a identităţii culturale. Fiecare regiune a ţării are propriul stil, ritm şi costum specific, iar dansurile româneşti se remarcă prin vivacitate, energie şi un puternic spirit comunitar.
Hora, sârba, căluşul, brâul sau bătuta sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute dansuri tradiţionale româneşti. Ele se dansau în cerc, în linie sau în perechi, la sărbători, nunţi sau târguri, fiind însoţite de muzică instrumentală specifică (nai, vioară, ţambal, fluier). Dansul nu era doar distracţie – era un mijloc de transmitere a valorilor, un prilej de socializare şi chiar un ritual de apartenenţă la comunitate.
Un exemplu remarcabil este Căluşul, dans ritualic practicat în special în Oltenia şi Muntenia, declarat patrimoniu cultural imaterial UNESCO. Acesta îmbină mişcări acrobatice spectaculoase cu simboluri de protecţie şi fertilitate.
După 1989, scena dansului din România a cunoscut o diversificare semnificativă. Pe lângă folclorul autentic, au început să se dezvolte puternic dansul contemporan, baletul modern, street dance-ul şi formele de dans urban.
Totodată, România a început să se afirme pe plan internaţional: dansatori români au obţinut premii importante în competiţii de balet, ballroom sau hip-hop, iar coregrafi autohtoni colaborează cu teatre din străinătate.
Într-o lume grăbită, în care conexiunile reale par tot mai rare, există două stiluri de dans care ne invită să încetinim, să ascultăm şi să simţim cu adevărat: tangoul şi valsul. Elegante, pasionale şi profund expresive, aceste dansuri nu sunt doar mişcare pe muzică – sunt poveşti trăite în tăcere, cu fiecare pas, privire sau atingere.
Originar din Buenos Aires, tangoul s-a născut la finalul secolului XIX dintr-un amestec de influenţe culturale – africane, europene şi sud-americane. Cei marginalizaţi, muncitorii şi imigranţii l-au folosit ca formă de expresie şi refugiu emoţional. De atunci, tangoul a evoluat, dar şi-a păstrat esenţa: conexiune, improvizaţie şi profunzime emoţională.
Tangoul nu este un dans „de reţetă”. Nu are paşi standard, ci se dansează în funcţie de ce simte fiecare partener în acel moment. Este, practic, o conversaţie fără cuvinte, în care liderul propune, iar partenerul răspunde – nu doar fizic, ci şi emoţional. Tangoul argentinian este cel mai practicat stil în România, apreciat pentru libertatea pe care o oferă dansatorilor şi pentru intensitatea relaţiei dintre parteneri.
Dacă tangoul este intensitate, valsul înseamnă graţie şi armonie. Apărut în Austria şi Germania în secolul XVIII, valsul a revoluţionat dansul de societate prin rotirile ample şi eleganţa mişcării. A fost iniţial considerat „prea intim” pentru epoca sa, deoarece partenerii dansau foarte aproape unul de celălalt – dar exact această apropiere l-a făcut popular în rândul tinerilor de atunci.
În România, valsul are un loc special, fiind dansul tradiţional de deschidere al balurilor, al nunţilor şi al evenimentelor de gală. De asemenea, este unul dintre cele mai populare stiluri predate în şcolile de dans, atât ca parte din dansul sportiv, cât şi ca dans de societate.
În ultimii ani, a fost redescoperit de tineri, fiind adesea ales pentru momente importante din viaţă – absolvire, nuntă, aniversări – tocmai pentru că inspiră rafinament, romantism şi emoţie pură.
Într-o zi plină de emoţie, tradiţii şi agitaţie, există un moment în care totul pare să se oprească în jur: dansul mirilor. Nu este doar începutul petrecerii, ci primul pas oficial în noua viaţă în doi.
Deşi dansul mirilor pare o invenţie modernă, are la bază o tradiţie veche, care a evoluat odată cu cultura dansului de societate. În trecut, primul dans al serii, la baluri sau petreceri formale, revenea gazdelor – iar în cazul unei nunţi, mirele şi mireasa sunt „gazdele supreme” ale evenimentului. Acest prim dans simbolizează: intrarea mirilor în noul lor rol ca soţ şi soţie, unitatea şi armonia dintre parteneri, deschiderea către o viaţă comună, în paşi egali, în acelaşi ritm.
Dansul mirilor este mai mult decât o tradiţie sau un moment frumos. Este o metaforă vie a căsniciei: doi oameni care învaţă să se mişte împreună, să se asculte, să conducă şi să urmeze, să se sprijine şi să creeze armonie. Nu trebuie să fie perfect. Trebuie doar să fie al lor.
Astăzi, dansul este prezent în viaţa noastră mai mult decât oricând. De la spectacole profesioniste la flashmob-uri spontane în pieţe publice, de la cursurile de zumba şi salsa până la coregrafii virale pe reţelele sociale, dansul îşi găseşte mereu o nouă formă. El uneşte oameni de toate vârstele, culturile şi convingerile.
Şi poate asta este, de fapt, cea mai mare magie a dansului: faptul că îi aduce pe oameni împreună, în ciuda diferenţelor.
Nu trebuie ca dansatorii să fie profesionişti – trebuie doar să fie ei înşişi, autentici şi liberi pentru că dansul este viaţă în mişcare. (documentare – dancefacts.net, interestingfacts.com, morethandancers.com; foto – pixabay.com)
(realitateaoltului.ro)