Ileana Sandu
România este într-un moment de răscruce: „îngroziţi” de austeritatea lui Bolojan, o jumătate de milion de români declară sus şi tare că vor să plece definitiv din ţară. Că nu mai suportă. Că nu-şi mai permit… Că aşa şi pe dincolo…
Daaar… Dacă întrebi un angajator de ce nu reuşeşte să-şi acopere posturile vacante, îţi va spune că „nu mai are cine să muncească”.
Cifrele sunt şocante: sute de mii de români îşi caută viitorul în afara graniţelor. Foarte mulţi dintre cei care pleacă sunt tineri capabili, educaţi, cu iniţiativă, cărora România nu le oferă decât salarii de subzistenţă, un sistem blocat şi o mentalitate care îi sufocă. Asta e ruşinea noastră, ca stat.
Realitatea, însă, e mai complicată: nu doar cei buni pleacă. Pleacă şi unii care, sincer vorbind, fug de muncă, de reguli, de disciplină, visând la un viitor care să vină fără efort. Sunt tineri care n-au reuşit să termine un liceu, dar visează „salarii europene”. Se învârt între cursuri „în online”, joburi refuzate pentru că „e greu” şi pretenţii din ce în ce mai mari de la o societate la care nu contribuie decât prin lene, cu toate că România i-a crescut şi pe ei.
Sunt adulţi care refuză locuri de muncă pentru că „nu le convin condiţiile”, dar trăiesc bine-mersi din ajutoare sociale. România e prinsă între două extreme: pe de o parte, pierde oameni valoroşi, pe de altă parte, întreţine pasivitatea şi tolerează nemunca.
Şi atunci, ce fac firmele? Ce face economia? Simplu: importă muncitori. Mii de asiatici muncesc azi în construcţii, HoReCa, agricultură sau transporturi. Muncesc mult, corect şi fără pretenţii absurde. Se bucură când izbutesc să trimită familiei 50 de euro. Sunt apreciaţi de angajatori tocmai pentru ceea ce ne lipseşte, tot mai des, nouă: seriozitatea.
A ajuns România într-o situaţie absurdă: suntem nevoiţi să aducem oameni de la mii de kilometri distanţă ca să facem faţă cererii de muncă, în timp ce propriii noştri cetăţeni se declară „neinteresaţi” sau „nepregătiţi”. Eşecul nu
e doar economic, ci şi moral. Undeva, sistemul nostru a cedat: între educaţie, familie şi politic, am pierdut noţiunea de muncă cinstită, ca valoare.
E prea simplu să dăm vina doar pe clasa politică, deşi merită cu vârf şi îndesat. Dar responsabilitatea este şi a părinţilor care au crescut copii fără exigenţă, a profesorilor care au trecut elevii din milă, a patronilor care au preferat „pilele” în locul competenţei, a statului care a subvenţionat nepăsarea în loc să premieze iniţiativa.
România nu este doar o victimă a emigrării, ci şi a propriilor compromisuri. Am construit o cultură în care plecarea e plan A, munca e opţională şi performanţa e, de multe ori, penalizată.
Or, dacă o ţinem tot aşa, vom rămâne o ţară cu blocuri neterminate, cu ferme goale, cu spitale subfinanţate şi cu mai mulţi imigranţi decât absolvenţi de liceu apţi de muncă.
România nu moare pentru că pleacă oamenii, ci pentru că nu mai are cine să o ţină în viaţă. Nu putem construi o ţară doar cu intenţii bune şi valize pregătite pentru plecare, iar faptul că am ajuns să importăm forţă de muncă este dovada vie a eşecului nostru, ca societate, de a ne păstra oamenii activi şi implicaţi în treburile cetăţii.