Felicia Nichita-Toma
„Sărmana limbă românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! A ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! Odată o bătea vântul franţuzesc; apoi o bate vântul nemţesc: noroc că mai are rădăcini adânci, altminteri i s-ar stârpi soiul. Şi ar fi păcat de ea fiindcă (nu că o laud eu) este îngrijită, cu flori frumoase şi ce rod sănătos ar da această voinică buruiană dispreţuită, cu care de veacuri s-a hrănit sufletul unui întreg neam de oameni! Care astăzi cum se scoală o calcă-n picioare şi, drept îngrijire, chip şi seamă şi spre păstrare, o opăresc cu cerneala de scris şi de tipar; şi ea rabdă, ţinându-şi ascunsă puterea de viaţă în rădăcinile-i adânci, cât şi-o mai putea-o ţine şi acolo; căci şi acolo a-nceput s-o prigonească şi s-o ajungă soarta cea rea”, Ion Luca Caragiale (1893).
De ce nu ne-am întreba din vina cui limba română a ajuns într-o stare atât de jalnică?
De altfel, de 36 de ani sărbătorim la Cernăuţi Limba Română, apărându-ne Materna, iar şcolile noastre, cu predare în limba română, se tot împuţinează, încât, în curând, nu vom mai avea ce apăra.
De ce nu ne-am întreba fiecare personal ce-a făcut ca limba română să dăinuie etern pe acest pământ străbun? De ce nu ne-am întreba din vina cui Limba Română a ajuns într-o stare atât de jalnică? Nu suntem cu toţii oare vinovaţi? Mai mult, v-ar părea că sunt prea critică, însă prefer să nu fiu prietena tuturor, dar să spun adevărul.
E trist şi dureros, dar dacă vorbim de problemele limbii, şcolilor noastre, care se ucrainizează pe an ce trece, liceelor care dispar în ritm galopant, ni se închide gura, cum că nu suntem ”competenţi” în aceste chestiuni. Şi chiar dacă noi, jurnaliştii, care chiar dacă nu suntem ”competenţi”, cunoaştem bine situaţia limbii române în nordul istoric al Bucovinei, în general în Ucraina, cu liceele noastre, nu putem să ne bucurăm că din 2027 din 34 de licee cu limba română de predare vom avea 17 (?), dacă nu şi mai puţine, dar împreună cu cele bilingve, care practic sunt ucrainizate. De exemplu, într-un liceu bilingv dintr-o comună din fostul r-n Noua Suliţa din cei 400 de elevi care învaţă în ucraineană doar 30 învaţă în română. Dar ce-au rezolvat cei ”competenţi” în aceşti ani? Şi-atunci de ce să ne bucurăm că avem 17, dacă doar 4-5 vor fi cu predarea în română?
E o situaţie catastrofală ce trebuie să ne pună pe toţi în gardă, nu să evităm intenţionat asemenea probleme acute ce ne pun în pericol existenţa neamului pe acest picior de plai străbun, afirmând că totul e bine, problema cu liceele se rezolvă, românii nu mai au nici o problemă.
Avem şi „patrioţi” români care umblă cu Tricolorul, îl ridică cât mai sus şi-l flutură, cântă cântece patriotice, dar cu nepoţii vorbesc în ucraineană, tot în această limbă ei învaţă la şcoală. Tinerilor le place cântecul şi dansul, portul popular românesc, dar nu şi limba română. Exemplu sunt manifestările noastre culturale – la joc şi cântec toţi tinerii se îmbulzesc, dar sala e goală când se vorbeşte despre Limba Română, rămân doar câţiva moşnegi pentru care într-adevăr Româna e sufletul lor.
Celebrăm pentru a 36 oară ”Limba noastră cea Română”, în prezent Ziua Limbii Române, patria noastră de care ne vorbesc poeţii, lacrima şi bucuria noastră zilnică.
De altfel, pentru prima dată, Ziua Limbii Române în Cernăuţi a fost sărbătorită la 31 august în 2015, de ziarul ”Zorile Bucovinei”, la iniţiativa redactorului-şef Nicolae Toma şi de atunci am celebrat-o la această dată cu tot neamul la un loc.
Nu de azi şi nici de ieri, Limba Română trăieşte sărbători şi decese
Nu de azi şi nici de ieri, Limba Română trăieşte simultan sărbători şi decese, dar moare încet şi sigur în Cernăuţi, dar şi în satele noastre româneşti ucrainizate. Pe cele româneşti le poţi număra pe degete…dispar şi ele.
Problema nu constă doar în faptul că autorităţile ucrainene nu şi-au onorat promisiunile faţă de înţelegerile pe care le-au avut cu omologii români, ca Limba Română să fie instituită ca sărbătoare naţională în Ucraina, ci, mai degrabă, că peste câţiva ani nu va avea cine sărbători această sfântă Sărbătoare, nu va avea cine pune o floare la monumentul lui Mihai Eminescu, nu va vorbi nici un român Româna, posibil vor dansa şi cânta, vorbind într-o altă limbă străină Maternei.
Trebuie să spunem adevărul – e jale şi tristeţe…E trist adevărul! Adevărul doare!
Felicia Nichita-Toma, Zorile Bucovinei (ziarul românilor din Ucraina), Cernăuţi, 1 septembrie 2025 (text preluat – zorilebucovinei.com /news)