Mihai Teodor Naşca
Localitatea Bârlibaş, parte componentă a comunei Sânpetru de Câmpie are o vechime în acte de 720 de ani, când în cronicile vremii se vorbea despre tarlale semănate în Râpău şi Laburi, iar etimologia cuvântului are multe faţete. Una dintre acestea ar fi de sorginte maghiară şi ar însemna „oameni ascunşi”, semn că poziţionarea aceasta care l-a conservat în faţa schimbărilor a putut să îi fie şi numele de botez. Aici au fost găsite vestigii arheologice, însă cu siguranţă cei ce vor să mai caute vor descoperi altele, la fel de preţioase. Astăzi, satul format din perspectivă administrativă din vatra veche a satului între pădurea Ciosuri şi Hodaie şi o altă parte numită local Pe Vale, nu se mai poate lăuda cu nici 50 de case locuite, cifrele recensământului oprindu-se uşor la peste 110, atunci când ne referim la populaţia cu domiciliul aici, de aceea numărul celor ce au răspuns prezent evenimentului relatat în cele ce urmează, practic au dublat populaţia micii aşezări din Câmpia Transilvană. În vremurile de demult se spunea că: „cine bea apă de la Rogină, nu se mai duce din Bârlibaş”, însă este cunoscut faptul că acest sătuc beneficiază de ape bune de pământ şi pământuri fertile, iar în ultima vreme, cei atraşi de sălbăticia naturii, a liniştii şi binecuvântării locului s-au îndreptat acolo pentru a-şi găsi un loc, fie şi temporar, sub cerul ce ne luminează pe toţi.
Cu siguranţă locul unde venim pe lume, locul în care vedem soarele pentru prima dată, rămâne, pentru tot restul vieţii, acel loc ce ne vindecă sufleteşte, spaţiul ce înglobează în el întreg universul, ce cuprinde întreg necuprinsul şi oricât de mic ar fi, sub raport matematic şi fizic este totuşi întinsul şir al amintirilor ce sunt de necuprins de povestit în restul vieţii noastre. Vine o vreme, în viaţa fiecăruia când locurile acestea trezesc trăiri intense în mintea şi sufletul celui pribeag prin lume şi trag prin fire nevăzute gândurile acasă. Acasă, locul în care niciun rău al lumii mari nu ne mai poate ajunge, protecţia divină şi sentimentul că acolo îţi este locul, că aparţii locului şi datorezi lui fiecare element ce îţi defineşte caracterul. Acest simplu cuvânt acasă este mai puternic decât toate scuturile vizibile ale unei lumi dezlănţuite ce se risipeşte şi se diluează în lipsa acestor ancore ce ne duc acasă.
Atunci când revii în sat după multă vreme, mintea nu te lasă pradă imaginilor pe care le văd ochii ci acoperă în mod tainic tot întinsul cu satul tău, acela pe care mintea ta l-a păstrat viu, l-a colorat în culorile experienţelor trăite şi care mereu se vor perinda prin imaginile derulate de minte, când te vei gândi la sat. E imposibil ca la poarta astăzi putrezită a unei case demult părăsite să nu îţi apară în minte femeia bătrână pe care ai lăsat-o atunci când drumul tău te chema spre zările îndepărtate, cu gândul să îţi depăşeşti condiţia, să mergi spre binele acela atât de dorit de către părinţi pentru copii lor. Binele acela care te transforma într-un veşnic navetist dinspre acasă, spre acasă. Dinspre ceea ce credeam că este locul nostru spre locul care încă ne mai credea ca fiind ai lui.
Satul rămâne viu şi neschimbat în mintea care nu a premis pervertirea sufletului. Satul e încă buricul lumii pentru cel ce nu uită niciodată de unde a venit şi încotro se îndreaptă. Pentru cel a umblat desculţ prin colbul drumurilor de două degete, pe timpul verii, pentru cel ce se răcorea în fiecare băltoacă în timpul şi după ploaie, pentru cel ce saluta pe fiecare om cu care se întâlnea. Cel ce a rupt roşia din grădină, a şters-o de pantalon şi a mâncat-o cu nesaţ are alte coordonate cu privire la sat, la lumea satului şi la lumile ce îl înconjoară. Pe el, vânturile cele noi ale schimbărilor nu l-au schimbat prea mult. Nu s-a speriat atât de repede de orice ameninţare ci şi-a frecat uşor palmele şi s-a apucat de treabă, că niciodată nu a fost să nu fie cumva.
Se mută satul încet dar firesc în deal în cimitir şi rămân casele ca dovadă că acei ce pleacă le lasă pentru cei ce vin, pentru cei ce trebuie să vină să le oblojească, să le redea viaţa şi strălucirea meritată. Întreaga lume a celor cu care ai lucrat într-un hotar, a celor cu care te-ai bucurat la câte un ospăţ sau cu care ai plâns la trecerea spre pragul dintre lumi se află aşezată sus în deal, în rânduri şi pe sărite, ca viaţa însăşi. Dacă vrei să te reconectezi cu satul pe care îl şti tu, pe care nu l-ai mai văzut de 30 de ani, apoi acolo este locul unde ar trebui să începi. Să strigi catalogul trecând la pas, prin faţa fiecărei cruci şi laşi memoriile să te năpădească.
Un astfel de sat, aflat la marginea lumii cum spun cei ce se încumetă să ajungă la el este Bârlibaş, mica aşezare din Câmpia Transilvană, judeţul Mureş, comuna Sânpetru de Câmpie. În ultima sâmbătă a lunii august o parte dintre cei plecaţi şi răspândiţi în lumea mare s-au gândit că poate fi un bun moment să încheie vara calendaristic, cu o întrunire a celor ce vor să mai vină o dată acasă, în satul natal, în curtea Căminului Cultural din Bârlibaş, rămas peste vremuri ca un bastion în calea tuturor timpurilor. O comunitate rămâne cu un bagaj important de atitudini şi valori atunci când acestea sunt cultivate şi apoi transmise mai departe către cei ce vin şi se statornicesc acolo, dar şi noile generaţii care astfel, definesc o caracteristică evidentă a unui sat omogen, în felul de a fi.
După mai multe încercări eşuate de întâlnire a bârlibăşenilor, de data aceasta, parcă şi natura a concurat la reuşita zilei. După ora 12.00, curtea căminului cultural a început să se anime, iar feţe cunoscute sau necunoscute, brăzdate de urmele trecerii timpului s-au prezentat asemeni strigării catalogului.
Aterizaţi parcă dintr-o altă lume, unii au început să rememoreze ceea ce au lăsat odată în sat: „Aici era Coperativa şi dincolo şcoala! Erau aici când am fost ultima oară aici”, semn al măsurării timpului cât au lipsit. S-au strâns peste o sută de suflete care au înviorat satul toropit de căldura de afară şi de uitare.
S-au adunat zeci de ani de când mulţi dintre cei ce au mers împreună la şcoală sau au fost prieteni în copilărie, vecini nu s-au mai întâlnit faţă în faţă, iar revederea a fost emoţionantă. Îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie au înlocuit vorbele, iar alţii rămâneau muţi în faţa memoriei ce nu putea să îl identifice pe cel din faţa ochilor.
Întâlnirea s-a dorit a fi sub semnul firescului, aşa cum era odată ieşirile la iarbă verde sau la pădure, însă un lucru a fost evident: generaţiile ce populau Bârlibaşul în anii 60-90 nu au uitat un aspect important al vieţii comunităţii – modul în care bârlibăşenii ştiau să participe efectiv la binele comun şi să o facă în mod firesc, fără ca cineva să îi îndemne. Mesele întinse s-au umplut apoi de palaneţe, scoruşe, cozonac, pancove, prăjituri şi câte au mai adus fiecare în straiţa sa.
Poveştile au înlocuit întâlnirile formale, iar în jurul mesei s-au depănat amintiri, oamenii s-au privit în ochii umeziţi, iar timpul s-a scurs pe nesimţite când un taragot a legat toate aceste poveşti în urzeala timpului şi au ţesut o altă amintire despre care cei prezenţi vor mai vorbi o vreme. Şi a rămas un legământ, ca anul viitor să repete experienţa, tot în ultima sâmbătă a lunii august.
Întâlnirea bârlibăşenilor a fost un creuzet al împletirii noului cu istoria locală, cei ce şi-au adus copiii sau nepoţii i-au luat de mână şi le-au arătat casa unde au crescut sau locul în care a fost cândva o casă, dar şi Dealul Râpău, cel mai mare deal pe care copiii bârlibăşenilor îl vedeau în frumoasa lor copilărie. Vizita a fost întregită şi un drum în deal la cimitir ca semn al faptului că cei ce au fost cu cei ce sunt coexistă într-un spaţiu neştiut de muritori, dar că toţi laolaltă s-au bucurat de o zi a emoţiilor revederii.