Mihai Suciu
Oare, nu ar fi momentul ca secuii, câţi or mai fi, declaraţi sau nu, să se debranşeze de sfaturile otrăvite ale propagandei duplicitare, promovată cu ostentaţie, dar nu dezinteresat, de liderii lor din România, antene de fapt şi porta-voce ai iredentismului hungarist via Budapesta? Visul numit „Ungaria Mare” este tentant, aşa cum şi românii visează o Românie reîntregită, o Românie Mare, cum se conturase la 1918. Diferenţa e mare: dacă în România Mare etnia predominantă o constituiau oamenii pământului, românii, regatul ungar era însăilat din petice eterogene, aidoma Ucrainei actuale, croită prin rapturi teritoriale de „părintele” acestui stat uriaş, Nikita Hruşciov, ajuns conducător al tuturor sovieticilor, „în strânsă uniune” a republicelor „libere”. Îngrămnădite cu forţa, fără să fie întrebate popoarele „libere” de… libertate, aşa cum ciobanul îşi buluceşte turma în strungă spre a mulge oile proaste. Împlozia era inevitabilă. Dacă s-ar realiza, prin absurd, visul hungarist, reiterând „Ungaria Mare” în structura spulberată de istorie, ar fi un teritoriu în care etnicii maghiari ar semnifica o minoritate absolută. Asta doresc visătorii?! A nu omite că dictatura nu mai funcţionează în vremurile moderne (cu câteva excepţii dezavuate de oamenii normali la cap), nici asimilarea majorităţii după metode horthyste .
Ţară relativ mică, ungurii au căutat mereu aliat cu care să… tropăie. (Anecdota spune că puricele s-a asociat cu un elefant pentru a reuşi să traverseze un pod. Ajunşi la mijlocul podului, care se clătina sub greutatea pasagerilor, spre a-şi alunga frica, puricele exclamă, fălos: -Tropăim, tropăim!). În Evul Întunecat, „elefantul” era imperiul habsburgic; maghiarii se aruncă în braţele Kaiserului. În secolul al XX-lea, schimbă direcţia. Şi macazul. Se reorientează spre răsărit, spre locul de baştină. În 1919, Kun Bela trecea pe roşu: pune de-o „Republică Sovietică” la Budapesta. Din cauza românilor, republica lor roşie a fost spulberată, ostaşii noştri arborând un simbol propriu pe clădirea Parlamentului de la Buda. În 1940, Horthy, „amiralul fără mare”, bătea palma cu fuhrerul, Adolf Hitler, pe nume. În baza diktatului de la Viena, consecinţă a pactului Ribbentrop-Moltov, Transilvania este înşfăcată şi ocupată de horthyşti. Consecinţele tragice se cunosc. Au suferit şi secuii, nu doar românii. Sloganul „Szeb jovo” („Viitor mai frumos”) s-a dovedit o cacialma jalnică.
După revenirea Transilvaniei acasă, veşnic nemulţumiţi, secuii primeau un bonus de consolare din partea „ţarului roşu”, Stalin: Regiunea Autonomă Maghiară, înglobând actualele judeţe Covasna, Harghita şi Mureş, cu reşedinţa în fostul „Novum Forum Siculorum”. Enclava administrativă din inima României comuniste avea să dispară în anul 1968, prin reorganizarea administrativ-teritorială a ţării.
În toate timpurile, România a fost model de soluţionare democratică a problemei naţionale. Toţi etnicii din România beneficiau de aceleaşi drepturi cu cetăţeanul român. Capitolul „datorii cetăţeneşti” suportă o analiză. În aşezările în care predominau maghiarii, aceştia îşi aleg reprezentanţii în conducerea locală sau centrală. Trei judeţe din centrul ţării sunt exclusiv pe mâna lor! În vremurile comuniste, Consiliul oamenilor muncii de naţionalitate maghiară îi reprezenta şi le apăra drepturile. Retrospectiv, s-a dovedit a fi germenele actualei formaţiuni politice UDMR. Un Fazekas Lajos, primsecretar al Judeţului Harghita ajunsese să se tutuiască cu Ceauşescu, şi să o ia de braţ pe „tovarăşa Elena”. Mustăciosul Fazekas Janos călărea pe palierele de sus ale puterii comuniste, incitându-i nu o dată pe secuii lui din zona Odorheiului. Kiraly Karoly avea să treacă nonşalant dintr-o barcă în alta, „pretin” cu Ceauşescu (înaintea disidenţei fără acoperire politică, fiind vorba în fapt de o răfuială a soţiei potentatului cu amanta acestuia, directoarea Teatrului de stat din Sfântu Gheorghe!), dar şi cu „tovarăşul Iliescu”, alături de care îşi continua ascensiunea, sfidând virajul din 1989!
Este uimitoare obstinaţia cu care maghiarii din România şi-au recuperat şi reabilitat indivizi dubioşi, în vreme ce românii îşi tot repudiază nume cardinale ale culturii sau de pe paliere politice. S-a suspinat enorm pentru un scriitor mureşean remarcat în acel „martie negru” al anului 1990, „uitând” că tovarăşul scriitor „de expresie maghiară” a fost ani buni membru al CC al PCR! Mă ruşinez de câte ori trec prin faţa fostului meu liceu din Gheorgheni, izbindu-mi privirea de bustul actualului patronim, versificatorul comunist proletar Salamon Erno,„urmaşul” Sfântului Nicolae. La prima vizită a lui Ceauşescu în oraşul supranumit „fala secuimii”, un fost coleg profesor, maghiar, care sărea cel mai sus de entuziasm în fruntea unui nucleu de agitatori comunişti, ajungea, după asasinarea liderului comunist care le ridicase oraşul reşedinţă şi zona pe culmi nebănuite, să conducă întregul judeţ harghitean. „Fala secuimii”, asemenea ţării întregi, îşi prăduia mijloacele de producţie, fabrici şi uzine. A nu uita nici „meritul” întemeietorilor PCR de-acum 100 de ani, cu mici excepţii, reprezentanţi ai maghiarilor şi ai altor minorităţi conlocuioare… revoluţionare şi mereu protestante. Cinste lor! Sau nu?!
Revenind în actualitate, a treia roată la căruţa coaliţiei actuale de guvernare (a patra – lipsă! Chiar dacă scârţie, se spune că echilibrul perfect presupune trei, nu patru puncte de sprijin!) este UDMR. Spre cinstea secuimii, liderul – şi vicepriministru al Guvernului României! – este unul de-al lor, sugerând şi prin nume originea şi baştina, Hunor Kelemen. Şi nu-i este tocmai uşor să asculte de doi stăpâni. Cum greu i-a fost să joace la două capete şi predecesoruli acestuia distribuit în acelaşi rol, poetul Marko Bela. În toate aceste timpuri, liderul Ungariei tropăie prin Ardeal şi aruncă fumigene. Tropăie ignorat şi de liderii UE prin lume. Înamorat de Putin, Viktor Orban speră ca luimina să vină tot de la Răsărit, de unde veneau şi ai lui. Co-guvernanţii lui Hunor nu văd, n-aud. Greu le este şi miniştrilor supuşi Excelenţei Sale, Kellemen Hunor, să se exprime în limba ţării după ce au jurat cu mâna pe Constituţia României. Cu Imnul Naţional nu au treabă, îl tratează cu ignoranţă. Se pare (au dovedit-o în câteva ocazii) că un alt imn le este mai la suflet. Aşa să-i ajute Dumnezeu! Cum au jurat. Că doar „Egy az Isten!” (Unu-i Dumnezeu!)
Tropăitul poate fi o soluţie paleativă pentru un om sau neam mic. Grijă mare la alegerea partenerului-elefant. Nu se exclude prăbuşirea podului, fie el şi „pod de piatră”. Prăpastia de sub pod îi primeşte pe toţi, elefant sau purice, indiferent de intensitatea ecoului generat de greutate. Iar Istoria nu uită, nu iartă…