de Mugurel Puşcaş
Mă-ntreb, uneori, ce-mi lipseşte?
Am totul sau poate nimic,
Ferit, mă mai uit prin ferestre
De timp, răsfăţându-mă un pic.
Mi-e clipa cocori, flori, iubire,
De ploi sunt ferit, zbor pe nori,
În toamna cu-a ei desfrunzire,
Vin vechi elegii înspre zori.
Se sting în oraş felinare…
Zâmbesc de e soare sau nu!
Încerc să aduc alinare
În jur, deşi-s vremuri tabu.
Narghilă mi-aprind către seară,
Bătrâni beduini mă-nsoţesc,
O fata morgana de ceară,
Mi-e oază-n aridul deşert.
Visez cum ar fi şi ce nu e,
Fantasme umbresc seri pustii,
Ridic din himere statuie…
Tu ştii! Eşti departe! Nu-mi vii!
Mă rog la icoane blajine,
Iar El îmi şopteşte preablând,
E bine… Iubeşte, străine!
Ţi-e timpul prea scurt şi plăpând.
Tu? Treci mai departe prin toamnă,
Ai totul sau poate nimic…
Opreşte puţin, dulce doamnă,
Iubind… Zăboveşte un pic!