Ileana Sandu
La 26 mai 1876, Mihai Eminescu, revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, înainta Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice un raport asupra cărţii pedagogice „Povăţuitoriu la citire prin scriere după metoda fonetică”, semnată de institutorii Gheorghe Ienăchescu şi Ion Creangă, lucrare ce poate fi considerată astăzi prima carte de metodică a predării din România.
Pentru a contextualiza apariţia broşurii, merită amintit că cei doi autori publicaseră în 1868, împreună cu alţi colegi din Iaşi, „Metodă nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei I primară”, primul abecedar românesc scris cu litere latine, care, deşi aprobat de Minister, fusese primit de învăţători cu o oarecare rezervă. „Povăţuitoriu la citire prin scriere după metoda fonetică”, scris în urma recomandării pe care Titu Maiorescu (ministru al Instrucţiunii Publice în perioada 1874-1876) i-a adresat-o lui Ion Creangă de a redacta „o călăuză pentru învăţători”, a văzut lumina tiparului în anul 1875, lucrarea fiind „productul unei experienţe de 13 ani, dobândite în mijlocul copiilor începători”, autorii exprimându-şi speranţa „că va fi folositoare celor ce sunt chemaţi de a se ocupa cu asemine treabă”.
Raportul redactat de Mihai Eminescu evidenţiază caracterul progresist al metodei de învăţare propuse de Ion Creangă, bazată pe învăţare activă şi intuiţie versus memorare mecanică: „Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinată şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii; este deosebirea dintre pedagogie şi dressură. […] O privire numai în manualele noastre scolastice ne va încredinţa că elevii trebuie să fi învăţând ca în somnambulism, că nu ştiu nici ce scriu, nici ce citesc. Abia când vresta li trezeşte mintea, li se ia albeaţa de pe ochi şi încep a înţelege ce au învăţat la şcoală. Dar acele cunoştinţe câştigate în mod mecanic, nu s-au lipit de memorie, au rămas numai nişte urme slabe din ele, încât omul matur pe de o parte nu se mai poate folosi de dânsele, pe de alta vede că e prea târziu pentru a mai reîncepe.”
Revizorul Mihai Eminescu continuă analiza cărţii apreciind că noua metodă propune un alt model de dascăl, „nu mai întâlnim pe învăţătorul sever şi ţeapăn cu vergile-n mână, ci un suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilăreşti şi le disciplinează, nu le silueşte.” După metoda propusă de învăţătorul Ion Creangă, copiii pot învăţa prin jocuri să iubească „orânduiala” şi, pornind de la universul familiar, dobândesc cunoştinţe noi, dezvoltându-şi treptat capacitatea de a gândi: „copiii sunt puşi a numi fiinţe şi a spune ce fac ele, cum sunt; tot astfel la lucruri, încât în zilele cele dintâi se zugrăvesc în mod meşter în frageda lor minte cunoştinţe, care li vor fi atât de folositoare la deosebirea gramaticală a cuvintelor.” O altă idee, la fel de actuală şi astăzi, este aceea că „învăţătorul nu anticipează niciodată, că el se serveşte totdeauna de micul capital de cunoştinţe din viaţa copilului, pentru a-l face să vie de sine ca ceea ce nu ştiuse. Copilul se distinge a judeca, a-şi da seama de ceea ce gândeşte.[…] Niciun om nu se întăreşte citind un tractat de gimnastică, ci făcând exerciţii; nici un om nu se-nvaţă a judeca citind judecăţi scrise gata de alţii, ci judecând singur şi dându-şi singur sama de natura lucrurilor.”
Mihai Eminescu solicită ministrului Instrucţiunii Publice să recomande broşura „Povăţuitoriu la citire prin scriere după metoda fonetică” tuturor învăţătorilor din ţară care predau la clasa I, apreciind că, deşi modestă în aparenţă, cartea este, în fapt, „începutul unei reforme adânci în instrucţia elementară” care „a rupt-o cu dogmatismul, isvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei, procesul ei de desvoltare.” (sursa şi foto – Arhivele Naţionale ale României)