Ileana Sandu
Trăim într-o epocă a vitezei şi a conţinutului efemer, în care notorietatea se măsoară în vizualizări, nu în profunzime. Cultura – cea adevărată – devine tot mai mult un produs de nişă. În acest context, mulţi oameni de cultură care altădată erau celebri, influenţi şi respectaţi au ajuns să fie uitaţi aproape complet. Nu pentru că ar fi lipsiţi de valoare, ci pentru că memoria colectivă e tot mai scurtă, iar criteriile de relevanţă s-au schimbat radical.
România are o pleiadă de nume care, în perioada interbelică sau în anii 50-‘70, erau consideraţi vârfuri ale culturii. Astăzi, pentru majoritatea tinerilor (şi nu doar), aceşti autori sunt simple nume de străzi, dacă nu au fost uitate cu totul.
Într-o epocă în care superficialitatea e ridicată la rang de normă, iar like-urile ţin loc de criterii estetice, oamenii de cultură autentici dispar treptat din conştiinţa publică. Unii sunt pur şi simplu uitaţi. Alţii, şi mai tragic, sunt reevaluaţi negativ, ridiculizaţi, minimalizaţi. În acelaşi timp, rafturile librăriilor – fizice şi digitale – sunt invadate de maculatură, iar figuri culturale reale sunt înlocuite cu personaje de carton, promovate agresiv de algoritmi şi edituri orientate exclusiv spre profit.
Cazurile de personalităţi culturale care au fost cândva în centrul scenei literare, iar azi sunt aproape necunoscute, sunt numeroase.
Gib Mihăescu, unul dintre cei mai profunzi prozatori interbelici, autor al romanului Rusoaica, este rar amintit în spaţiul public. Profunzimea analizei psihologice, intensitatea tensiunilor interioare – toate acestea sunt calităţi care l-ar face, într-o lume normală, un autor canonic. Astăzi, e doar un nume prăfuit în câteva biblioteci.
Ştefan Petică, precursor al simbolismului românesc, a contribuit esenţial la modernizarea poeziei. Însă, fiindcă a murit tânăr şi pentru că manualele l-au eliminat treptat, este aproape uitat,dar dar opera lui, precum volumul Fecioara în alb, rămâne o piesă importantă în evoluţia poeziei române. Din păcate, azi e cunoscut doar de câţiva pasionaţi sau profesori de literatură.
La fel şi Camil Baltazar, poet evreu interbelic, a cărui lirică plină de sensibilitate a fost marginalizată pe criterii etnice şi ignorată în perioada postbelică.
Chiar şi o figură internaţională ca Marthe Bibesco, una dintre cele mai rafinate scriitoare de limbă franceză din secolul XX, este astăzi aproape necunoscută în România, deşi a fost admirată de Proust, Gide şi chiar nominalizată la Academia Franceză. Şi totuşi, câţi români au citit Izvor, ţara sălciilor sau ştiu cine a fost Martha Bibescu?
Sau, mai aproape de noi, fostul redactor –şef al revistei Vatra, Romulus Guga, cu Nebunul şi floarea?
Ce paradox mai mare decât acela de a-ţi uita elitele?
Dar poate cel mai dureros caz este cel al lui Mihai Eminescu. Nu doar ignorat de noile generaţii, ci adesea caricaturizat. Nu se mai vorbeşte despre forţa lirică a poeziei sale, despre felul în care a transformat limba română sau despre viziunea sa filosofică. În schimb, e „reevaluat” pe baza unor anecdote şi detalii fizice irelevante – „mic, păros, murdar”, „bolnav”, „incorect politic”.
Această atitudine nu este despre corectitudine istorică, ci despre o formă de iconoclasm gol de conţinut, care vrea să dărâme simboluri doar pentru că ele amintesc de o cultură adevărată, cu standarde şi exigenţă. Într-o epocă ce promovează mediocritatea, valorile reale sunt incomode.
În locul lor, în spaţiul literar românesc – şi nu doar – se promovează texte subţiri, colecţii de fraze motivaţionale, autoficţiuni banale, versuri scrise în grabă pe telefon şi vândute sub eticheta de „poezie urbană”. Autori fără vocaţie devin „voci ale generaţiei” doar pentru că au învăţat să se vândă pe Instagram. Publicul, adesea neformat, aplaudă. Critica tace sau e complice.
Aşa ajungem să trăim într-un paradox cultural: scriitorii adevăraţi nu mai sunt citiţi, iar cei lipsiţi de substanţă sunt ridicaţi în slăvi. Iar când cineva îndrăzneşte să reamintească valorile reale, e taxat ca fiind „învechit”, „elitist” sau „rupt de realitate”.
Cauzele sunt multiple şi nu ţin doar de lipsa de interes. Este vorba şi de un sistem educaţional debusolat, care elimină treptat marii autori din manuale, înlocuindu-i cu texte „accesibile” şi „inclusiviste”, dar adesea lipsite de valoare literară. Este vorba şi de o piaţă editorială dominată de logică comercială, care publică ceea ce se vinde, nu ceea ce merită citit.
În plus, există o criză a reperelor culturale. Tinerii nu mai au mentori autentici, iar modelele oferite de media sunt adesea false – vedete fabricate, nu creatori adevăraţi.
Uităm, încet, cine suntem. Ne pierdem memoria culturală, adică exact ceea ce ne defineşte ca naţiune, ca limbă, ca spirit. O cultură care îşi uită valorile reale nu face decât să se îndrepte spre auto-anulare.
Dar mai grav decât uitarea este înlocuirea: atunci când locul oamenilor de cultură adevăraţi este luat de influenceri, coach-i de dezvoltare personală sau poeţi de carton. În acest ritm, riscăm să avem o cultură populată de forme fără fond – exact ce Eminescu critica în timpul său, şi exact ce se confirmă astăzi.
Reevaluarea valorilor este necesară, dar nu trebuie să fie o demolare gratuită. A privi critic în trecut nu înseamnă a-l dispreţui, ci a-l înţelege. Avem nevoie de repere, nu de batjocură. Avem nevoie să recitim, nu să ne grăbim să înlocuim. Pentru că, dacă uităm cine au fost Eminescu, Blaga, Papadat-Bengescu, Mihăescu sau Voiculescu, şi îi înlocuim cu zgomot de marketing şi kitsch emoţional, nu mai rămâne nimic din cultura pe care am moştenit-o.