Mihai Suciu
Deşi s-a săpat mult, din toate poziţiile, originea secuilor încă nu a fost elucidată. Un savant ridicat chiar din rândul lor, ardeleanul Korosi Csoma Sandor din Trei Scaune (1784-1842), cucerit de teoria huno-avaro-ungară şi relaţiile cu uigurii, pornit în căutarea originii neamului său, se oprea în îndepărtata Indie, unde i-au rămas oasele (îngropat la Old Csemetery din Darjeeling), fiind răpus de malarie. Lăsa posterităţii primul dicţionar tibetan-englez. Poliglot recunoscut, secuiul adoptase pseudonimul Skander Beg, dar istoria l-a consacrat drept „Marco Polo de Trnsilvania” sau „Sfântul din Tibet”.
Istoriografia maghiară o ia în varii direcţii, pedulând între teoriile hună, avară, bulgară, turcică, pecenegă, cavară sau maghiară (nu a lipsit nici tentaţia de a le conferi secuilor rădăcini româneşti, pornind de la numeroase asemănări între români şi secuii conlocuitori în aşa-zisul „ţinut secuiesc”. A nu uita, mulţi secui au fost români, asimilaţi în timp!). Ultima ipoteză pare preferată de cercetătorii maghiari, susţinută de asumarea identităţii maghiare în epoca modernă. „Cuvântul secui a definit iniţial o stare social-militară, nu neapărat etnică. Din perspectiva originii etnice, secuii au fost o combinaţie de diverse populaţii amestecate cu ungurii, de la care au preluat limba. (…) În momentul aşezării lor în sud-estul Transilvaniei, în jurul anului 1200, ei vorbeau doar limba maghiară, deoarece în graiurile secuieşti există similitudini cu unele graiuri vorbite în alte părţi ale regatului maghiar”, conform istoricului Marius Diaconescu.
În regatul feudal ungar, secuii se întâlneau şi în Slovacia, la nord de Bratislava, pe râul Morava, în zona Bihorului, înainte de a fi colonizaţi în sud-estul transilvan. Istoricii oneşti au constatat şi consemnat diferenţa tradiţiilor şi a obiceiurilor secuilor faţă de maghiari. O identitat proprie şi diferită. E vorba de obligaţiile mlitare, privilegii, împărţirea în categorii sociale şi modul de ditribuire a pmântului. Mai mult ca sigur, cânva, au avut şi o limbă proprie, turcică (la o întâlnire cu turcii, secuii se bucurau că şi-ar fi regăsit fratele mai mare!), la care au renunţat în momentul adoptării limbii maghiare, vorbită la aşezarea secuilor în Transilvania, nu fără unele particularităţi păstrate până astăzi, prin care deosebeşti relativ uşor secuiul maghiarizat de maghiarul autentic.
Încă o clarificare necesară: beneficiind în istorie de privilegii din partea statului maghiar care i-a colonizat aici, secuii sunt uşor de aprins, de instigat (vezi atrocităţile din 1989 sau „martie negru”, 1990!), mereu vocali, veşnic nemulţumiţi odată deposedaţi de acestea. Le erau anulate de statul maghiar. În anul 1786, urmare a reformei administrative şi rorganizarea administrativă în Transilvania, unită forţat cu Ungaria, dispărea autonomia secuilor. Incompatibile cu un stat modern – rcunoşteau înşişi politicienii maghiari –, scaunele secuieşti (dar şi cele săseşti), relicve ale epocii feudale apuse, dispăreau. Era lovitura fatală dată autonomiei secuieşti. Statul (maghiar) a dat, statul (maghiar!) a luat!
Aşadar, termenul „secui”, departe de a fi un etnonim, numea un statut social: îndeletnicirea şi priceperea în mânuirea armelor (inclusiv brişca!), fără conotaţii etnice. Autonomia secuilor, organizaţi în scaune, a fost o realitate a veacurilor feudale, ca un bonus pentru prestaţia lor ostăşească. Acum, în mileniul 3, prin ce s-ar mai justifica? Este o manipulare abjectă a conştiinţei secuiului (şi a maghiarului) de rând din partea politicienilor unguri, aceştia dorindu-se a fi masă de manevră împotriva statului naţional unitar român. În lupta lor naţională, foştii secui – ungurii din sud-estul Transilvaniei – îşi caută puncte de sprijin în simbolurile autonomiei medievale: imnul secuiesc (simbol al rezistenţei antiromâneşti în perioada interbelică!), recent redescoperitul „steag secuiesc”, uniforma militară secuiască, anulate de istorie contrafăcute, spre a cristaliza o conştiinţă secuiască. Un manual de istorie a secuilor pentru clasele VI-VII cultivă obsesia autonomiei, tradusă de fapt prin autodeterminare sau independenţă. Dincolo de abordări triumfaliste, este evidentă tenta antiromânească în scopul manipulării conştiinţelor în formare. Ignorarea elemenrtului românesc autohton de istoricii maghiari hungarişti nu-i noutate. Era loc şi pentru român în istoriografie, aşa cum a fost în istorie. Nu au lipsit nici profesionişti oneşti, dar vocea le-a fost estompată, neconvenind politicienilor şovini. Secui de-aş fi, tot n-aş putea crede că anul 1200 e.n. a fost anterior anilor 400, aceeaşi eră, de când este datat tezaurul dacic de la Valea Strâmbă. Sau străvechile agroterase, atât de evidente în zonă, inclusiv la intrarea în satul comorii, Valea Strâmbă.
La ce bun toate aceste strădanii?! Dacă tot îi instigă Budapesta să (re)facă „ţinutul secuiesc”, fluturând lozinca „autonomiei ţinutului secuiesc”, te întrebi la ce bun i-au mai asimilat? Logic, o atare enclavă ar trebui populată cu secui, nu sri-lankezi. La recensământul din 2002, s-au declarat 532 de secui. Cifra următorului recensământ de după un deceniu nu a fost făcută publică. Oare, de ce?! O întrebare în suspensie: câţi indivizi alcătuiesc un grup capabil să formeze un ţinut? Or fi suficienţi câteva sute pentru un asemenea scop? Când a transferat împărăteasa austriacă cetele de luptătror secui, erau ceva mai numeroşi secuii-ostaşi. Nu ştiu dacă îşi aduceau şi femei, călărind împreună, sau le întâlneau aici, la „locul faptei”, din momemt ce femeia au băgat-o în dicţionar sub termenul „fehernep” (trad. „poporul alb”).
Cu câteva sute de etnici nu pui de-un ţinut… de ţinută, oricum l-ai numi: Terra Siculorum, Szekely Land, Szekerland,?! Valul Orban de pe lacul Ciucaş (Tuşnad) a trecut, lăsând urme tulburi, nesesizate de vrednicii noştri guvernanţi de dincolo de Carpaţi. Nu este nici prima, nici ultima dată. „Dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte/că asta-i ţara cailor de ham!”, avertiza Geo Dumitrescu.
„Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine…”, spune acelaşi poet, ironizând o emisiune „genială” la Radio în perioada ocupaţiei sovietice, „Învăţaţi limba rusă cântând”. În context, un lucru e clar: niciodată nu vei învăţa Limba Română cântând… Imnul Secuiesc!