Sanda Viţelar
Ori de câte ori în Târgu Mureş apar tensiuni etnice, politicienii dau din umeri şi spun că „nu se potolesc patimile vechi”. Nimic mai fals. Patimile acestea nu mai sunt demult ale oamenilor simpli, ci sunt hrănite cu perfidie de la Budapesta.
Viktor Orbán şi guvernul său nu aduc „sprijin” comunităţii maghiare din Transilvania. Nu. Ei aduc dependenţă, control şi loialitate cumpărată cu bani grei.
După 2010, când Orbán s-a instalat din nou la putere, banii pentru diaspora maghiară au fost centralizaţi într-un singur sac uriaş – Fondul Bethlen Gábor. De acolo curg anual sute de milioane de euro spre Transilvania.
Dar nu pentru toţi. Ci doar pentru cei „de-ai lor”. Marii fermieri cu conexiuni politice, presa „disciplinată”, fundaţiile apropiate de Fidesz. Restul? Se descurcă.
Este manualul clasic al clientelismului: nu îţi dau bani ca să fii liber, ci ca să devii dependent. Nu pentru a-ţi întări comunitatea, ci pentru a o controla.
La Târgu Mureş, presa maghiară ar fi putut fi puntea dintre comunităţi. Ce este ea astăzi? O portavoce obedientă a Budapestei.
Ziarele şi site-urile supravieţuiesc din injecţiile de bani ale Fidesz. În schimb, publică fără să clipească mesajele transmise de Orbán. Vocile independente, cele care ar îndrăzni să vorbească despre convieţuire, sunt împinse în colţ, reduse la tăcere.
Rezultatul? În loc de dialog, avem ecou. În loc de jurnalism, propagandă.
Nici educaţia şi nici credinţa nu scapă. Universităţile, şcolile confesionale, bisericile – toate primesc bani. Dar odată cu banii vine şi nota de plată: loialitate faţă de Budapesta.
Astfel, instituţiile care ar trebui să fie autonome devin rotiţe într-o maşinărie politică. O maşinărie care nu are alt scop decât să exporte modelul iliberal al lui Orbán direct în Transilvania.
Şi, pentru ca tabloul să fie complet, Orbán a oferit cetăţenie şi drept de vot maghiarilor din afara Ungariei. Un electorat disciplinat, care votează constant pentru Fidesz.
Nu mai e sprijin cultural. Nu mai e protecţie a minorităţii. E pur şi simplu colonizare politică.
Şi atunci să nu ne mirăm că Târgu Mureş devine mereu teren minat. Românii privesc cu suspiciune, convinşi că maghiarii din oraş nu mai sunt loiali României, ci Budapestei. Maghiarii, împinşi de banii şi propaganda primite, se raportează mai mult la Orbán decât la Bucureşti.
Vecini care ar putea bea o cafea împreună ajung să se uite unul la altul peste un zid imaginar ridicat de Budapesta.
Iar când apare scânteia, cine câştigă? Orbán. De fiecare dată. El arată cu degetul şi spune: „Uitaţi, maghiarii sunt persecutaţi!” – când, de fapt, ei sunt doar prinşi într-o capcană pe care chiar el a construit-o.
România nu îşi poate permite să doarmă în faţa acestui joc. Nu putem lăsa Budapesta să joace şah cu sufletele ardelenilor. Statul român trebuie să ofere ceea ce Orbán nu poate cumpăra: respect, încredere şi şanse egale. Nu bani condiţionaţi, nu loialităţi cumpărate, ci siguranţa că indiferent dacă eşti român sau maghiar, eşti cetăţean cu drepturi depline, protejat şi respectat de statul tău.
Târgu Mureş nu e un oraş condamnat la conflict. Oamenii de aici ştiu să trăiască împreună. Problema nu e pe stradă, între vecini. Problema e la Budapesta, unde un guvern cinic a descoperit că poţi folosi identitatea ca armă politică.
Orbán nu investeşte în comunităţi. El le subordonează. Nu întăreşte pluralismul. Îl sugrumă. Nu vrea convieţuire, ci dependenţă absolută. Şi până când nu vom înţelege asta, vom continua să cădem în aceeaşi capcană: să ne certăm între noi, în timp ce adevăratul regizor al conflictului zâmbeşte, liniştit, la Budapesta.