Mihai Teodor Nașca
Cu ani în urmă, oamenii cunoşteau mai bine calităţile care îi făceau umani. Cercetarea aproapelui era şi ea una dintre preocupările frecvente în lumea satului.
Nu era nevoie să fii învitat sau chemat pentru că ştiai că cel de lângă tine are nevoie de prezenţa ta. Ieşitul la poartă, sau povestea pe la umbră erau activităţi obişnuite de socializare şi informare. Se descătuşau energii mocnite, se făceau planuri se cunoşteau oamenii mai bine între ei. Iar când cineva venea în vizită, era musai să îl omeneşti cu ceva. Şi era o bucurie, un timp de calitate petrecut cu ceilalţi.
Poarta era mereu accesibilă, iar plecarea de acasă era semnalizată prin mătura din uşă. În Bârlibaş, nu ştiu câte case se încuiau în timp ce întreaga suflare era plecată la lucru pe câmp. E drept că nu erau averi în casă, dar omenia încă mai guverna această lume aflată în derivă, astăzi.
Când te prindea seara pe câmp, lăsai vorbă să ţi se lege vaca la iesle, de către cei din vecini, sau să dea nişte cucuruzi la porci, urmând ca isprăveala să se termine când gazda sosea acasă. Şi, slavă Cerului, găsea tot ce lăsase, fără să stea cu grija pagubei din ogradă. Mai venea vulpea, mai venea gaia sau uliul şi te mai păgubea, dar o vorbă a locului spunea că nu se poate face pagubă decât la cel la care are câte ceva. Un fel de mulţumire personală că nu eşti ultimul în sat…
Mai demult oamenii se vizitau mai des, şi cu rost şi fără rost, pentru că în fibra lor, ei ştiau că trebuie să trăiască împreună, că aveau de petrecut un timp împreună şi nu de câştigat un concurs despre care are casa mai frumoasă sau curtea mai mănoasă şi punga mai plină. Mai demult oamenii cunoşteau valoarea unei existenţe fericite şi profitau de ea.
Mai demult…