Ileana Sandu
În România, nu mai contează ce faci, important e cum „ceva” – orice – se transformă în motiv de scandal pe reţelele de socializare. Dacă autorităţile avertizează populaţia despre fenomene meteo periculoase, sunt acuzate că „bagă lumea în sperieţi” pentru o „ploicică”. Dacă nu avertizează, sunt acuzate că „n-au făcut nimic” şi „au lăsat oamenii să moară”.
Raţiunea a devenit facultativă, iar isteria obligatorie.
Când IGSU şi ANM emit coduri roşii, galbene, portocalii – nu o fac de plăcere, şi cu siguranţă nu pentru a aduna like-uri, ci pentru că există un risc real, pentru că s-au întâmplat tragedii înainte, pentru că au murit oameni înghiţiţi de viituri, zdrobiţi sub copaci, luaţi de ape. Dar românul pe Facebook ştie mai bine. „Ete, dom’ne, a plouat un pic şi gata, sfârşitul lumii?” Da, pentru tine a plouat un pic, dar altora le-a intrat râul în casă, le-a fost luată maşina din faţa curţii, le-a murit copilul.
Dar hei, să-l arătăm cu degetul pe Arafat! El e vinovat că ne deranjează cu mesaje Ro-Alert, cu avertismente şi cu informaţii care, ce să vezi, pot salva vieţi. Nu ne deranjează că mor oameni în fiecare an în aceleaşi condiţii, în aceleaşi locuri, pentru că n-au fost pregătiţi. Ne deranjează că ni se spune din timp.
Vrem, dar nu vrem. Ne plângem, dar nu acceptăm soluţii. Strigăm „incompetenţă” când cineva moare în inundaţii, dar nu vrem să fim deranjaţi de măsuri preventive. România e ţara în care eşti tras la răspundere pentru orice, dar niciodată apreciat pentru ce ai prevenit. Ce-i drept, prevenţia nu se vede, dar se simte – de către cei care au scăpat.
Ipocrizia a devenit sport naţional. Când cei în drept îşi fac treaba, „creează panică”. Când nu fac nimic, „sunt nişte nulităţi”. Românul vrea să trăiască în siguranţă, dar să nu fie deranjat. Vrea să fie informat, dar numai dacă e confortabil. Vrea „autorităţi eficiente”, dar fără să le audă, să le vadă sau – Doamne fereşte – să respecte ce spun.
Şi atunci, te întrebi pe bună dreptate: dacă da, de ce da? Dacă nu, de ce nu?
Pentru că orice s-ar întâmpla, românul va găsi mereu pe cineva de înjurat. Nu ca să rezolve ceva, ci ca să-şi valideze frustrarea cronică.