Sanda Viţelar
Aveam 19 ani când am aflat, pe pielea mea, ce înseamnă cu adevărat SMURD. Nu din ştiri, nu din poveşti, ci dintr-o noapte lungă, petrecută într-o baracă care mirosea a dezinfectant şi adrenalină. Era anul 2001, şi viaţa mea atârna atunci de un fir subţire.
Un accident de maşină banal – aşa a început totul. Prietenii mei m-au scos din epava care devenise o capcană, iar o minune a făcut ca totul să nu se termine acolo, în mijlocul parcului de la Casa de Cultură a Studenţilor. Când m-am trezit, eram pe o masă, în baraca SMURD, iar un chip calm şi hotărât îmi cosea faţa pe jumătate ruptă. Se numea dr. Simona Bratu – un nume pe care nu îl voi uita niciodată.
În jur era linişte, dar în liniştea aceea se simţea o ordine, o siguranţă. Erau oameni care ştiau exact ce au de făcut. În timp ce îmi curgea sângele şi frica mă paraliza, doctoriţa m-a tratat cu o răbdare pe care numai cei născuţi pentru meseria asta o pot avea. M-a liniştit, mi-a vorbit ca unui copil speriat, dar în acelaşi timp a avut grijă şi de părinţii mei, treziţi în miez de noapte de un telefon pe care nimeni nu vrea vreodată să îl primească şi care nu înţelegeau încă foarte bine ce se întâmplă.
Am petrecut noaptea acolo, în acea baracă modestă, fără aparatură sofisticată, dar plină de oameni care ştiau ce fac. SMURD – Urgenţă, Reanimare, Descarcerare – era deja un nume cunoscut, dar atunci am înţeles ce înseamnă cu adevărat. În spatele fiecărui acronim sunt oameni. Oameni care, chiar şi la miezul nopţii, luptă pentru fiecare respiraţie a ta.
Deşi maşina de descarcerare fusese trimisă la locul accidentului, prietenii mei mă scoseseră deja. Doctoriţa, însă, nu s-a mulţumit cu atât. A vrut să fie sigură că totul e în regulă. M-a trimis de patru ori să refac radiografiile la coloană, spre exasperarea celor care trebuiau să mă ducă de la baracă, în spital, iar şi iar. Nu s-a oprit până nu a fost sigură că nu am nicio problemă ascunsă.
Astăzi ştiu cât de important a fost acel gest. Poate atunci nu am înţeles, dar acum ştiu: aceea a fost diferenţa dintre o viaţă normală şi o viaţă cu sechele.
Privesc înapoi şi îmi dau seama că nu am fost doar un pacient salvat. Am fost o lecţie în plus în şirul lung de nopţi petrecute de echipa SMURD în slujba vieţii. Într-o baracă veche, într-o vreme în care resursele erau puţine, profesionalismul şi inima au fost cele mai importante instrumente medicale.
Astăzi, când SMURD are 35 de ani şi a devenit un simbol naţional, eu nu pot decât să spun mulţumesc. Mulţumesc dr. Simonei Bratu. Mulţumesc echipei care în acea noapte a fost acolo. Mulţumesc acelui sistem născut din pasiune, din nopţi nedormite şi din dorinţa de a face bine.
Pentru mine, SMURD nu înseamnă doar sirene, uniforme şi intervenţii spectaculoase. Înseamnă oameni. Oameni care, în tăcere, pun viaţa altora mai presus de a lor.
Şi, uneori, o baracă modestă poate fi cel mai mare spital din lume – atunci când înăuntru sunt oameni care nu renunţă.