Ileana Sandu
„Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei, prostia nu”, observa Umberto Eco. Şi dacă trăieşti în 2025 şi ai cont pe orice reţea socială, ştii exact cât este de adevărat.
Trăim în „epoca de aur” a prostiei. Mai precis, în cultura ei, în care competenţa e „nasoală”, zgomotul e mai important decât conţinutul, iar opinia personală, oricât de lipsită de fundament ar fi, este considerată egală cu expertiza.
Fenomenul nu e nou, dar acum a devenit o cultură în sine: cultura prostiei, a ignoranţei autosuficiente şi a superficialităţii viralizate. George Carlin avertiza: „Niciodată să nu subestimezi puterea proştilor, mai ales atunci când sunt adunaţi într-un grup mare”. Iar acel „grup mare” e plin de certitudini şi teorii care contrazic realitatea cu o seninătate dezarmantă.
Freud ne dă un indiciu amar: „Înainte de a te diagnostica singur cu depresie sau stimă scăzută, asigură-te că nu eşti înconjurat de tâmpiţi.” … Ceea ce ridică o întrebare serioasă: cât din starea generală de anxietate şi confuzie nu este, de fapt, rezultatul expunerii constante la superficialitate, prostie agresivă şi autosuficienţă?
Dostoievski părea să prevadă şi el direcţia în care ne îndreptăm: „Toleranţa va ajunge la un asemenea nivel încât oamenilor inteligenţi li se va interzice să-şi exprime părerea pentru a nu-i jigni pe imbecili.” Acest scenariu devine tot mai real: în zilele noastre, vocea lucidă, critică, este rapid catalogată drept elitistă, arogantă sau, paradoxal, „toxică”, în timp ce aroganţa adevărată – cea a ignoranţei sigure pe ea – e lăsată să zbiere nestingherită.
E, cum spunea tot Eco, „invazia imbecililor”: oameni care, altădată, ar fi fost contrazişi elegant într-o crâşmă de cartier, primesc acum acelaşi timp de emisie ca un profesor universitar. Nu mai contează ce spui, ci cât de tare o spui. Nu mai contează argumentul, ci cât de bine se potriveşte cu prejudecăţile altora.
Vedem deja efectele: în pandemie, specialiştii erau contrazişi de vloggeri care „au citit ei ceva pe Telegram”; în educaţie, influencerii „de succes” predau lecţii de viaţă fără nicio bază; iar în politică, teoriile conspiraţiei au devenit monedă de schimb electoral.
Apariţia influencerilor cu diplome de pe Google sau, mai rău, TikTok, a dus fake news-ul la rang de artă. Astăzi, orice individ care citează o teorie de pe un forum obscur devine „expert în geopolitică, sănătate publică şi conspiraţii mondiale”. Cum spunea Charles Bukowski: „Problema omenirii este că oamenii inteligenţi sunt plini de îndoieli, iar cei proşti sunt plini de încredere”. Nimic mai actual.
Prostia nu doar că s-a democratizat, ci a devenit şi extrem de vocală în timp ce gândirea critică e percepută ca fiind elitistă, rece sau chiar periculoasă.
Mai grav este că mulţi dintre cei care gândesc, care ar avea ceva de spus, aleg să tacă. Nu o fac din lipsă de convingeri, ci dintr-un soi de oboseală morală – teama de a nu fi bălăcăriţi, ridiculizaţi, catalogaţi drept „pretenţioşi” sau „complicaţi”. Tăcerea lor nu e semn de slăbiciune, ci de epuizare: e greu să polemizezi cu unii care cred că Pământul e plat şi că Bill Gates vrea să-i injecteze un cip prin vaccin. Cum să dezbaţi logic cu cineva care răcneşte: „Mă manipulează ăştia!”, de pe un telefon fabricat exact de „ăştia”?
Aşa apar zonele de autoizolare intelectuală – camere tăcute în care oamenii lucizi se retrag, în timp ce spaţiul public este ocupat de certitudini zgomotoase şi prostii strigate cu aplomb. Nici asta nu e o soluţie. Dacă toţi cei care pot gândi aleg să nu mai vorbească, atunci lumea va cădea, inevitabil, pe mâna celor care nu gândesc, dar vorbesc întruna.
Deja, opiniile moderate sunt atacate pentru că „nu se aliniază” cu grupul de gândire. Deja, un simplu argument raţional riscă să fie interpretat ca ofensă personală.
În tăcerea celor care gândesc, cultura prostiei îşi face de cap. De la fake news la promovarea pseudoştiinţei, de la glorificarea „simţului comun” până la batjocorirea educaţiei, totul pare să se învârtă în jurul ideii că nu mai e nevoie să ştii – e suficient să crezi că ştii.
Jonathan Swift spunea: „De câte ori apare un om inteligent, îl poţi recunoaşte după faptul că toţi tâmpiţii se aliază împotriva lui.” Şi nu pentru că acel om ar avea neapărat dreptate, ci pentru că simpla prezenţă a unui gând limpede deranjează şi tulbură confortul opiniilor superficiale.
„Cultura prostiei” nu mai este un pericol teoretic. Este deja o realitate care ne modelează politica, educaţia, sănătatea, viitorul. Şi dacă nu ne trezim, riscăm să trăim într-o lume în care raţiunea va fi marginalizată de zgomot, de aplauzele celor care n-au nimic de spus, dar spun oricum.
Inteligenţa nu trebuie să tacă de frica prostiei ofuscate. Pentru că atunci când cei care gândesc aleg să se retragă, cei care urlă proştii ajung să conducă. Vorba lui Winston Churchill:
Din păcate, nu e vorba doar despre prostie, ci despre consecinţele ei. Când refuzi să asculţi specialişti, când glorifici superficialitatea, când urli că „ai dreptul la opinie” fără să-ţi pese că acea opinie poate dăuna altora – atunci nu mai e vorba de libertate, ci de abuz.
… Şi dacă lumea va continua să ignore semnalele de alarmă, dacă prostia va rămâne în centrul scenei, s- ar putea să ajungem să considerăm „gândirea” un pericol public. (foto – zutv.ro, cuvintecelebre.ro, citatcelebru.ro)