de Mugurel Puşcaş
Privesc cum doarme „Oraşul de pe deal”
Iar focul din cămin domol se stinge,
Un ultim vers mocneşte ireal,
Cerneala pe hârtie se prelinge.
Mesteceni dalbi se arcuiesc spre cer,
Îşi impletesc cununi din praf de soare,
Un menestrel tomnatic şi stingher
Nu are somn… Tăcerea ta îl doare!
Prăpăstii şi genuni în abisal,
Telurice vremuri autumnale,
Ne-nlănţuie şi ne cuprind vernal,
Împărăţind amoruri ancestrale.
Sunt treaz, privesc la luna ca un scai
Ce poposeşte peste tot şi toate,
Te-aştept spre zori de ziuă la un ceai,
Să ne întoarcem în singurătate.
La geamul meu eşti unic felinar
Peste păcate, idealuri, dogme,
Mai ard în sobă urme vagi de jar,
Se împletesc cu ale tale forme.
Rătăcitor prin timpul efemer,
Placid şi elegiac privesc în noapte,
Oraşu-nconjurat e de mister…
Mi-e dor de tine, de-ale tale şoapte!
Privesc cum doarme „Oraşul de pe deal”
Ştiu c-o să vii… În astă penurie
De dragoste, de vis, de ideal,
Cerneala se aşterne pe hârtie.
(foto: Jenei Faithful Zoltán – Biserica Evanghelică şi Monumentul Viorilor )