Adrian Armand Giurgea
A fost o vreme când şobolanii circulau nestingheriţi pe trotuare. Da, aici, la Târgu Mureş, dar probabil şi în alte oraşe, printre gunoaie… Har Domnului, cum se spune în popor, vremea rea a trecut. Nu cu totul, ce-i drept, dar presiunea nu mai e atât de mare. Din partea rozătoarelor. Doar cutiile cu otravă lăsate prin parcuri şi pe la colţul blocurilor, negre, desprinse parcă din poveşti de groază, amintesc de rozătoarele hidoase care au speriat, pe bună dreptate, mare parte a celor ce le-au văzut. Căci, cine nu ştie oare azi că şobolanii sunt periculoşi şi nu merită să-ţi faci de lucru cu ei?”… O dată, pentru că, purtători ai yersiniei pestis, o bacterie, transmit ciuma. Apoi, pentru că, fără ezitare, părăsesc primii corabia atunci când simt că aceasta stă să se scufunde…
Paradoxal, din partea şobolanilor cu două picioare, presiunea este însă tot mai mare. Astfel că, privind dinspre lumea lor, a rozătoarelor, spre lumea noastră, a bipezilor cărora ne place să ne alintăm că gândim, lucrurile sunt atât de simple încât, fără doar şi poate, în toate manualele şcolare ar trebui să scrie mare: ATENŢIE COPII, E VREMEA ŞOBOLANILOR! Şi imitând jocul anilor 90, un avertisment dur ar trebui să vină în continuare: FERIŢI-VĂ DE ŞOBOLANI! Atât de rozătoare, dar mai ales de şobolanii cu două picioare. Da, căci, ca o zoonoză, starea de şobolan s-a transmis peste noapte şi unei anumite categorii umane, drept pentru care au apărut şobolanii cu două picioare. Care pun presiune din ce în ce mai mare pe societate. Există chiar riscul să o distrugă din temelii
Sunt mari, unii rozalii, vor să pară jucăuşi ca şoarecii, dar au adesea mişcări stângace, de elefant, însă îşi urmăresc propriul interes cum doar ei ştiu. Şi, mai au o caracteristică împrumutată parţial de la elefanţi: nu uită niciodată să muşte, dacă au ocazia, mâna care le-a întins coaja de pâine. Sunt în stare să corupă pe oricine, pervertesc totul în jurul lor şi îşi fabrică biografii cu care să seducă auditoriul, pozează în persoane galante, adesea metrosexuale, pentru care patalamaua, fără substanţă şi fără susţinere în cunoştinţele cu adevărat asimilate, pusă în frunte, vine ca o garanţie a parvenirii ulterioare. Deşi creierul mic, chiar dacă au scăfârlii generoase, îi dă adesea de gol…
Şobolanii cu două picioare zâmbesc frumos în faţă oricui, dar scrâşnesc din dinţi, înjură şi ar muşca, dacă nu s-ar teme îndeajuns pentru a-şi aduna uşor coada şi a se retrage să-şi înfulece singuri prada, oricât de mică. Ei sunt conştienţi de condiţia lor, însă mereu le spun şoarecilor când îi prind să le asculte discursurile sforăitoare, că şi ei au fost unii de-ai lor, dar şi-au depăşit condiţia prin şcoală sau cultură… Se tem însă la fel de tare de orice pisoi puţin mai educat…
Ştiu când să dispară şi când să apară. Stau ascunşi atunci când simt pericolul, parazitează echipele de orice fel, se pun în frunte când se apropie linia de final sau minutul 90, dar fug de la a-şi asuma orice responsabilitate atunci când echipa pierde sau nava se scufundă. Ba mai mult, urlă, înjură şi apostrofează primii fostele echipe acuzând echipajele de tot răul care se întâmplă navei.
Spre deosebire de rozătoare, şobolanii cu două picioare nu fug pentru a se salva, ei fug cel mai adesea doar pentru că ştiu să trădeze, Au în ADN trădarea, minciuna şi, aşa cum am mai spus-o, parvenirea. O duc cel mai bine în libertate. Le prieşte democraţia. Dar, dacă ar fi siguri că ajung precum păduchele, în frunte, ar îmbrăţişa imediat un regim dictatorial. Pentru că le place să comande. Să li se dea onorul. Şi să se creadă superiori. Dar în democraţie şi libertate o duc bine căci ştiu să-şi schimbe uşor preferinţele. Au ceva şi din ADN-ul cameleonilor. Căci ei nu preferă ceva anume. Sunt uşor schimbători şi se adaptează uşor fiecărui nou stăpân. Miza lor e doar să fie în faţă. Iar dacă nu dau de la ei, sunt gata să dea oricât pentru a fi acolo. În primul rând. Îşi caută stăpâni puternici, tot mai puternici, însă ei rămân mereu slabi. Se ascund mai tot timpul, însă orice seism de mică sau mare putere îi face să iasă la lumină în speranţa că vor găsi un stăpân mai puternic, care să le transfere puţin din puterea lui, trădându-l pe cel care i-a adus până în punctul în care au ajuns. Dacă nu le iese, se retrag din nou în galeriile întunecoase de unde uneltesc încontinuu în aşteptarea unei oportunităţi care să-i poziţioneze în frunte. Şi nu riscă. Căci ei ştiu că, deconspiraţi, nu rămân decât nişte bieţi şobolani dezgustători pe care istoria îl va cataloga simplu: transmiţători de boli în societate şi trădători. Părerea mea.