Ileana Sandu
Premiul a fost acordat scriitorului maghiar „pentru opera sa captivantă şi vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”.
Două dintre cărţile semnate de László Krasznahorkai sunt traduse în limba română: „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” şi „Satantango”. „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” a fost recompensată şi cu premiile Booker International 2015 şi National Book Award 2019.
Noua apocalipsă a lui László Krasznahorkai
Adrian Lăcătuş
(fragment)
Mai mult decât alţi maeştri contemporani ai prozei maghiare, precum Péter Nádas sau Péter Esterhazy, László Krasznahorkai dă o şansă în plus literaturii maghiare şi în general literaturilor (est şi central) europene scrise în limbile mici de a se integra într-un filon puternic, deşi întunecat, al imaginaţiei planetare. Krasznahorkai duce mai departe şi, în acelaşi timp, aduce mai aproape de noi, inclusiv geografic şi politic, viziunile, obsesiile şi stilul unui linii de prozatori ce îi include pe Kafka, Beckett şi Sebald. Adesea ei reface chiar materialitatea şi decorurile lumii lor, uneori în moduri mai înfricoşătoare, pentru că le aduce într-o proximitate realistă şi cu efect de recognoscibilitate.
Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, romanul lui din 2016 (publicat la noi de Pandora M în colecţia Anansi Contemporan în traducerea excepţională a lui Ildikó Gábos-Foarţă) e un tur de forţă de peste 500 de pagini simfonice care reiau marile teme şi motive ale prozei sale (…) română). Este şi cel mai „românesc” dintre ele, pentru că de data asta micul oraş de provincie în care îşi imaginează de obicei Krasznahorkai personajele şi întâmplările şi căruia îi construieşte atmosfera grea, este plasat chiar la graniţa cu România, peste care trec pungi de plastic purtate de vânt, ţigări de contrabandă, marfă în general, motorină şi benzină, pentru ca aici economia Ungariei este într-o criză devenită stare de fapt. Oraşul mai are un Mic Cartier Valah, dar şi un Mare Cartier Valah, o biserică ortodoxă cu preotul şi cimitirul aferente iar unul dintre personajele secundare, mic rege al păcănelelor locale, pentru că posedă automatele de jocuri din locale, este poreclit de oameni Contra, după numele lui Cosmin Contra, jucător şi, pentru o vreme, selecţioner al naţionalei de fotbal a României. Desigur, acestea sunt doar câteva elemente de coloratură a vieţii din apropierea frontierei dar, dincolo de ele, provincia ungurească a lui Krasznahorkai seamănă foarte bine cu cea românească, mai ales din Banat sau Ardeal, e o lume familiară într-un mod neliniştitor, pentru că e Kafka în cartierul tău sau Malone ori alt personaj din nuvelele lui Beckett zăcând într-o clădire părăsită de lângă calea ferată de la capătul străzii. E un oraş banal care are toate instituţiile şi formele vieţii sociale inutile, ineficiente, inerţiale şi ruinate pe care le (re)cunoaştem: primărie (administraţie publică), poliţie, presă locală (dublă – de opoziţie şi de guvernământ), spital, bibliotecă orăşenească, liceu, orfelinat, agenţie de turism, gară şi depou, vreo două hoteluri, benzinărie, baruri şi cârciumi cu păcănele, cămin de bătrâni, persoane fără adăpost, abator, o bandă de motociclişti neo-nazişti, un cor de femei, un magazin chinezesc.
În fiecare dintre acestea există câte un personaj sau două care împing romanul înainte cu monologurile lor abundente, exprimate în câte o singură frază de două, trei, patru, cinci pagini şi aşezate alternativ şi consecutiv, cumulând şi ordonând temporal naraţiunea. Krasznahorkai renunţă la naratorul unic, la iluzia individuaţiei şi a destinului, înlocuindu-l cu acest caleidoscop al singurătăţilor reflexive. (Există totuşi două momente mistice în care un narator „obiectiv” se inserează şi observă cum un convoi misterios de maşini de lux, în care se află un şi mai misterios personaj, un fel de divinitate-demon-dandy al acestei lumi („rău, bolnav şi omnipotent”, p. 204), traversează oraşul, o dată la dus şi a doua oară la întors, paralizându-l sau îngheţându-l cinematic mai bine zis, oprind nu doar mişcarea şi logoreea oamenilor, dar şi stropii de ploaie în aer, sugerând o perturbare cosmică, o manifestare dintr-o altă dimensiune. )
(…) Există o speranţă în universul lui Krasznahorkai, chiar dacă ea e în afara acestuia şi despre ea nu se pot scrie fraze, nu se poate spune nimic.
( sursa – https://revistavatra.org/2023/02/07/ungurii-cititi-de-romani…)