Mihai Teodor Nașca
De-a lungul istoriei sale, omul a trecut prin diverse perioade de cunoaştere sau de mistificare. Aşa se face că tot ceea ce nu putea înţelege sau nu cunoştea era transformat în ceva ce implică teama, iar de aici s-au dezvoltat multe poveşti sau povestiri care s-au transferat în legende ce au ghidat multă vreme lumea omului de la ţară.
Stelele căzătoare erau, la fel, asociate cu personaje mitice negative. Steaua era văzută că ar fi fost lăsată la o anumită casă, sau în alte poveşti ea prevestea moartea cuiva. Femeile care mergeau „cu lucru” seara, adică se adunau la o casă unde torceau sau coseau, într-o formă mai restrânsă de şezătoare, povesteau că uneori vedeau cum intră zmeul pe hornul unei case. Mai mult, la acea casă, prezenţa zmeului se răsfrângea asupra celor prezenţi. Aşa se face că, din poveştile satului, unii îşi mai aduc aminte cum unei tinere neveste i s-ar fi tulburat mintea după o asemenea vizită a necuratului, iar sângele i s-ar fi combinat cu laptele, fiind tânără mamă. În alte poveşti auzite, necuratul ar fi stat în cuptor, iar vatra cuptorului rămânea rece deşi se făcea foc în el. Alţii povesteau despre grinda casei din care picura apă fără să fie vreo ploaie în acel timp. Dacă vedeai un ghemotoc de păr undeva, îl ocoleai să nu îl calci sau să nu îl atingi. Alţii ştiu cum durerea de cap se alina doar dacă mergeai la o răscruce de drumuri înainte de răsăritul soarelui.
„Boscoanele” sau făcăturile, elemente ritualice ale celor care făceau descântece şi vrăji erau găsite la răscrucea drumurilor şi constau în boabe de porumb, de grâu sau fasole, dar şi făină albă sau făină de mălai. În dimineaţa zilei de vineri, cei care treceau prin zonă se fereau să nu calce pe ele, convinşi fiind de faptul că acele boabe ar fi purtătoarele unor vrăji puternice, făcute în general pentru obţinerea dragostei de către anumite fete, dar era valabilă şi în cazul flăcăilor.
În alte situaţii, bătrânii povesteau despre făcături aruncate peste poartă sau în drumul cuiva, ori despre broscuţe ce veneau în casă, unele purtând fundă roşie. Cert este că ceea ce conştientizezi la nivel mental transpui apoi la nivel fizic prin capacitatea de a corporaliza ideea din minte.
Poveştile erau cu atât mai credibile cu cât erau rostite mai des, în adunări mai însemnate şi, astfel, o anumită poveste devenea un simbol, o credinţă şi lumea o accepta ca un adevăr incontestabil, în condiţiile în care nu prea existau surse secundare de informaţie. În sate existau oameni buni povestitori, care prin talentul lor reuşeau să creeze imagini virtuale ale poveştilor auzite. Mai ales copiii ascultau cu interes, fără sa aibă vreo îndoială că lucrurile nu s-ar fie petrecut întocmai.