Adrian Armand Giurgea
Guvernanţii se chinuiesc nevoie mare să ne spună că nu mai sunt bani. Pentru Statul cu care ne-am obişnuit. Dar nici pentru noi, cei mulţi. Şi că e musai să taie, să reorganizeze, să reechilibreze şi să reevalueze tot. Că ne-a mers prea bine şi e cazul să simţim puţin greul. Căci, altfel, peste doi ani, nu vor avea cu ce să ne ademenească, bieţi votanţi cu pretenţii înalte. Au văzut deja că promisiunile trebuie să fie mult umflate pentru a putea fi şi înghiţite de popor.
Asta pentru că poporului îi mergea prea bine. Dar îi plac lucrurile gonflate. Gogoşile. Şi, atât de bine îi mergea încât, pe alocuri, a luat-o razna. Avea prea multe sute de euro de schimbat, când i se terminau banii. Poate de aia… Sau s-a cufundat în prostie. O prostie genială în felul ei, adăpată la izvoarele fatalismului neaoş, clădit pe credinţa monoteistă şi înălţat pe piedestalul de tip comunistoid, fără substanţă, dar dătător de speranţă, dincolo de orice fel de aşteptare.
Aşadar, o prostie caldă, care să permită creierului să lenevească în aşteptarea unui lider providenţial, călare pe un cal alb, după cum deja s-a văzut, gata să-şi rupă de la gură pentru a hrăni supuşii creduli, pregătiţi să-l urmeze fără întrebări sau îndoieli, mânaţi în luptă doar de gândul că ei vor fi salvatorii unei societăţi predată desfrâului şi neputinţei. Iar liderul lor, un fel de călăreţ singuratic, fără „curte”, fără paharnici sau „locotenenţi”, fără obligaţii la nimeni, coborâtor direct din visare, atât de liber încât să i se închine toţi şi toţi să-i aducă plocoane pentru supravieţuire…
Am trăit parcă asta, nu?! Era în vremuri pe care încă le detestăm, dar în care „se descurcau” toţi, în interiorul sau în afara unui „aparat” de stat care astăzi este venerat, înainte şi înainte de toate poate tocmai datorită speranţei şi dorinţei de libertate a celor care au văzut în „primăvara de la Praga” manifestându-se un fel de suveranism, „o neatârnare” a unui neam supus, dar dornic de afirmare într-o lume schimonosită în propria-i neputinţă încât orice a fost gata să facă pentru o rudă de salam sau o bucată de pâine în plus…Şi, totuşi, atunci, nici măcar „stăpânii” nu ne iubeau…
Trăiam aşa, într-un fel de lâncezeală crezând că noi, aici, suntem buricul Pământului şi întemeietorii lumii moderne. Am uitat, pare-se, astăzi când ni se cere „să strângem cureaua”, dar nu pentru un scop anume. Pur şi simplu, mânaţi de teama că nu mai sunt bani să împrumutăm. Fără obiective şi ţeluri clare, doar inventând noii chiaburi care trebuie, musai, arătaţi cu degetul, scuipaţi şi, de ce nu, purtaţi prin piaţa publică după ce au fost unşi cu miere pe capete şi presăraţi apoi cu fulgi de gâscă, de la cei îmbuibaţi, dar învăţaţi mereu să arate cu degetul în altă parte. Aşadar, guvernanţii vor să strângem cureaua, aşa cum a vrut şi ceauşescu, ani buni înainte…
Pentru că ei privesc în oglindă şi-i văd pe cei hipnotizaţi de puterea de la Răsărit, de Rusia lui Putin, cum strâng voturi promiţând, pur şi simplu, răzbunare. Şi cred că dacă se autoflagelează simbolic în văzul tuturor, autodefinindu-se Stat, dar cu grijă să nu-şi atingă propriile cămăşi, vor reuşi să iasă la suprafaţă, mai albi, mai puternici şi mai susţinuţi de popor. Însă nu fac nimic pentru ca poporul să creeze bunăstare. Nici ei nu creează nimic. Doar distrug. Şi, astfel, după trei decenii de libertate, progenitura unui parvenit al zilelor noastre, cu patalama de la un partid istoric, ajunge să exclame cu emfază: „ăştia nu pot să zugrăvească cât a construit ceauşescu”…
Da, este crunta realitate a unei lumi în care dascălii au fost alungaţi de la catedre în fel şi fel de moduri, îndepărtaţi de copii şi de scopul fundamental al pregătirii lor. Aşa cum medicilor li s-a dat să completeze fel şi fel de hârţoage, iar „producţia la hectar” a fost trasă din nou din pix în birouri, România s-a angajat să se reformeze într-o Europă care nu i-a cerut altceva decât transparenţă. Însă guvernanţii încearcă din nou să vândă gogoşi, deşi acestea le plac cel mai mult, aşa cum am spus-o deja, chiar poporului sătul de atâta libertate încât a făcut, peste noapte „loc de pelerinaj” din casa de la Scorniceşti a dictatorului care l-a ţinut ani în şir în captivitate, prin minciună şi forţă.
Iar prin acest tablou sumbru, vulturii zboară neîncetat aşteptând să vadă care va fi hoitul cel mai accesibil. Căci putoarea este deja atât de mare încât cuvintele unor „aleşi” care susţin că se simt mai liberi în Rusia lui Putin decât în Europa civilizată, trec neobservate parcă. Deşi sunt „lătrăi” de primă clasă, gata să muşte când sunt în gaşcă sau în propria lor ogradă, departe de pericolul unui bocanc care să-i pună la punct.
Căci mereu au fost şi vor fi „colaboraţionişti” pregătiţi să o ducă mai bine sau să pupe dosul unui călău care le-ar pune lor în mână firul ghilotinei. Nişte măscărici, altfel, gata să vândă orice, inclusiv propria lor demnitate, doar pentru a fi luaţi de cineva în seamă. Eşuaţi inexplicabil pentru unii, însă predestinaţi unei uitări fără margini în istorie…
Iar guvernanţii se chinuiesc să ne convingă că nu mai sunt bani… Pentru că ei n-au făcut bani. Pentru că sinecurile lor au mâncat banii. Pentru că Statul nu le dă totul, aşa cum au sperat. Căci au fost create instituţii care să le oprească elanul, iar acestea ar trebui astăzi desfiinţate. Şi poporului îi place sângele. Chiar şi sângele propriu. Aşa că acceptă orice, ca şi cum ar fi ideea sa. Fără să simtă însă cum îşi stoarce din vene puţina vlagă a unei libertăţi efemere.
Pământul e rotund, istoria se repetă, ne pregătim de colaps sau ne revigorăm prin revolte, revoluţii sau războaie. Dar am vrea cu toţii ca nu noi să fim cei trimişi la luptă. Căci, de fapt, nu simţim a avea ceva de apărat cu adevărat. Nici măcar propriile familii. Nici măcar mormintele strămoşilor pe care le-am vinde oricând, pentru un preţ bun, dezvoltatorilor imobiliari… Păcat de cei nevinovaţi, prea mici să înţeleagă ce şi cum, condamnaţi deja la o lume în care mereu pribegia va fi singura şansă pentru afirmare şi bunăstare. Părerea mea.