Nicolae Băciuţ, redactor-şef: „Iniţiativa mea a dat roade”
Apariţia revistei Vatra veche în 2009 a fost judecată în fel şi chip.
A stârnit reacţii favorabile, dar a declanşat şi adversităţi pe termen scurt şi lung.
Fondarea revistei Vatra veche era reacţia firească la ieşirea revistei Vatra de pe traseul care a consacrat-o şi la care am lucrat… două decenii (1983 – 2003). A fost un timp al angajării şi al ataşarii cu toate visele şi speranţele, un timp al adaptării la noul mers al lumii.
Dacă am fost adus în redacţia revistei Vatra de Romulus Guga, în 1983, în ciuda a numeroase reacţii ostile interesate (Dan Culcer vroia să-şi aducă iubita/soţia – pe Maria Mailat; Vasile Dan a încercat să se întoarcă la „vatră”, fiind mureşean de origine), înseamnă că era nevoie de mine, după ce Romulus Guga îmi urmărise traseul meu echinoxist şi, în plus, colaborarea cu revista târgumureşeană a trecut prin vămile unor încercări, între care interviurile cu Mihai Beniuc, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, plus interviurile circumscrise „Cununii de Aur”, de la Struga, unde poezia română a triumfat prin Nichita Stănescu.
Totodată, experienţa mea de „secretar general de redacţie” la Echinox putea umple un gol redacţional vetrist, o suferinţă care se acutiza, răsfrângând asupra lui Romulus Guga o încărcătură de timp, care îl deturna de la scris, după ce a trecut prin poezie şi proză, ca să ajungă la teatru, un gen care a început să-l acapareze, mai ales că aducea rezultate rapide şi spectaculoase – şi la propriu şi la figurat.
Vatra devenise spaţiul în care am început să mă simt în largul meu, să performez şi în contul revistei, al vieţii literare mureşene, dar şi al meu personal.
Când nu m-am mai regăsit în formula redacţională care trecuse prin mai multe modificări – de la componenţa redacţiei şi până la formatul revistei – după mai multe amânări, la câţiva ani după plecarea din redacţie, forţat de împrejurări (eram şi redactor la Televiziunea Română şi director la Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi trebuia să aleg o singură instituţie de stat la care să lucrez), am decis să înfiinţez revista Vatra veche, existând precedente, dintre care de notorietate era Dilema/Dilema veche, fără alt gând decât acela de a continua în linii mari Vatra lui Romulus Guga, de a crea un spaţiu publicistic deschis, neînregimentat, neangajat în cumetriile devenite modă în viaţa noastră literară.
Dorinţa mea era să refac legătura între Vatra din 1894 şi Vatra din 1971 prin Vatra veche, plecând de la programul celor trei grei ai literaturii vremii: Coşbuc, Slavici şi Caragiale.
Am dorit ca publicaţia „mea” să nu fie împotriva revistei de care rămăsesem legat prin fire t(r)ainice, ci să ocupe zonele abandonate sau confiscate de noii redactori. N-am solicitat finanţări nici din bani publici, nici din surse private, am luat totul pe umerii mei – şi redacţional şi bugetar. Îmi asumasem condiţia de „one man show”, exploatându-mi experienţa acumulată în presă (între timp, am fost şi cadru didactic asociat, la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, unde am predat, între altele, şi Teoria şi practica presei).
Ştiam, fireşte, începând să-mi consum din propriul timp, că realizarea unei publicaţii lunare, de unul singur, însemna un demers cu multe sacrificii.
Am rămas fidel variantei tipărite, dar mi-am adunat şi o bază de date cu peste 16.000 de adrese de email, ca să pot distribui revista şi în format electronic, pentru că începuseră să se ivească bine zorii presei on line.
Dacă iniţial m-am bazat pe un grup restrâns de colaboratori, pe măsură ce înaintam în timp şi revista luând avânt, numărul colaboratorilor s-a extins, în ţară şi în largul lumii. Presiunea colaborărilor era din ce în ce mai mare, deja mulţi se solidarizaseră până la fidelizare.
Mi-am impus să nu trec însă de 88 de pagini de fiecare ediţie, atât cât am considerat că îmi va permite sumare diverse şi cât mai mulţi colaboratori.
Avalanşa de texte a început să devină sufocantă, nu aveam de ales decât să fac atractiv fiecare număr pentru cât mai mulţi cititori şi din cât mai multe categorii de vârstă.
Devenisem eu însumi o instituţie, care trebuia să acopere toate problemele redacţionale. Reacţiile erau însă cu atât mai mult încurajatoare cu cât proveneau de la autorităţi în materie de presă culturală. Fiecare ridicare de ştachetă mă obliga mai mult şi nu mai aveam cale de întoarcere.
Nu mai puteam decât să continui, oricât de greu îmi era la fiecare număr, dar fiecare nouă apariţie a revistei îmi aducea atât de multe satisfacţii încât simţeam de fiecare dată cum se reîncarcă brusc bateriile, pentru a mă apuca de un nou număr.
După 200 de numere, la care se adaugă încă alte peste 20 de apariţii – suplimente dedicate unor personalităţi de care mă simţeam legat – de la Nichita Stănescu la Ana Blandiana, de la N. Steinhardt la Romulus Guga ş.a.m.d. – pot privi înapoi cu bucuria că iniţiativa mea din 2009 a dat roade, că şi-a câştigat audienţă şi prestigiu, că am reuşit să contribui cu Vatra mea veche la consolidarea raftului de presă culturală, că am dat posibilitatea unor scriitori să se manifeste fără niciun fel de constrângeri – n-am cenzurat opinii, n-am exclus nicio colaborare care îndeplinea exigenţele redacţionale.
Oricât aş fi trudit singur însă, fără solidaritatea celor care au crezut în proiectul meu, n-aveam nicio şansă de izbândă. De ce n-aş spune, de aceea, că Vatra veche nu e doar a mea, ci şi a lor, precum şi a celor care vor veni după noi şi vor dori să privească spre trecut, pentru a-l înţelege în dimensiunea lui culturală, într-o geografie mai degrabă rece, ca să fiu blând, decât susţinătoare şi promotoare de presă culturală.
Toată gratitudinea mea celor care au crezut în visul meu până când acesta a devenit şi propriul lor vis.
Nu voi înceta să visez atâta vreme cât nu voi fi singur.