„Cuvintele nu mai sunt făcute pentru a spune ceva, ci pentru a ascunde faptul că nu mai e nimic de spus.”
(Eugen Ionescu – „Lecţia)
România contemporană pare tot mai mult o scenă de teatru absurd. Actorii sunt confuzi, decorurile fragile, iar replicile se rostogolesc fără logică. Se promite, se reformează, se explică, se declară – dar nimic nu pare să se întâmple cu adevărat.
În piesa „Aşteptându-l pe Godot”, de Samuel Beckett, două personaje, Vladimir şi Estragon, îşi petrec timpul vorbind, amânând, sperând, dezamăgindu-se, într-un ciclu infinit. Ei nu ştiu cine e Godot, dar sunt convinşi că, atunci când va veni, totul se va schimba.
Aşa pare şi România. Mereu aşteptăm pe cineva: un politician providenţial, o reformă salvatoare, o investiţie miraculoasă, o justiţie perfectă, un „stat de drept” care să funcţioneze ideal. Aşteptăm să vină ceva „de sus”, „de afară”, „de la Bruxelles”. Şi între timp… ne adaptăm la absurd.
Toţi aceşti Godoţi promişi s-au dovedit iluzorii sau insuficienţi. Nimeni nu vine cu adevărat. Sau, dacă vine, e prea târziu, prea slab, prea prins în propria piesă absurdă ca să mai schimbe ceva.
Între timp, societatea se frustrează şi oboseşte. Devenim cinici, ironici, apoi apatici. Ca personajele lui Beckett, continuăm să aşteptăm de dragul aşteptării. Alternativele par şi ele absurde: emigrarea, resemnarea, înjurătura groasă.
Nu e nevoie de o montare cu actori profesionişti pentru a înţelege paralela: România trăieşte, de ani buni, în registrul teatrului absurd – un registru al aşteptărilor fără răspuns, al promisiunilor reluate în gol, al instituţiilor care nu mai ştiu exact ce au de făcut, dar continuă să funcţioneze din inerţie. Beckett ar fi zâmbit amar. Ionescu ar fi luat notiţe.
Acesta este poate cel mai bun mod de a descrie discursul public şi politic din România de azi: mult zgomot, vorbărie, promisiuni repetate, dar fără fond şi sens real.
Unul dintre simptomele evidente ale absurdului este limbajul devenit vid. În piesele lui Ionesco, personajele vorbesc mult, dar fără să spună ceva concret. La fel şi în România de azi: conferinţele de presă, declaraţiile politice, comunicatele oficiale abundă în termeni care sună a ceva, dar nu înseamnă nimic. „Digitalizare”, „reformă structurală”, „rezilienţă”, „valoare adăugată” – concepte cu valoare decorativă, ca nişte replici pe care nimeni nu le mai ascultă cu adevărat. Ca în „Rinocerii” lui Ionescu, normalitatea e deturnată, dar oamenii se adaptează şi, încet, încet, devin parte din mecanism. Absurdul nu mai e un accident, ci o normă.
În teatrul absurdului, personajele repetă gesturi, ca nişte mecanisme defecte. În România, nu puţine instituţii au căpătat exact această trăsătură: funcţionează formal, dar fără scop: cereri care nu duc nicăieri, reguli care se contrazic, legi aplicate selectiv, termene amânate la infinit – totul devine un spectacol birocratic în care fiecare joacă un rol, dar nimeni nu mai crede în piesă.
Teatrul absurdului nu oferă un deznodământ clasic. Piesa nu se încheie cu o rezolvare, ci cu o constatare: lumea e aşa cum e, lipsită de sens…
…Dar, cum ne aminteşte Samuel Beckett, poate singura cale este să învăţăm să ne continuăm eşecul cu umor şi perseverenţă: „Ai încercat mereu. Întotdeauna ai eşuat. Nu contează. Încearcă din nou. Eşuează din nou. Dar eşuează mai bine”.
Între timp, spectacolul continuă, actorii improvizează, cortina nu cade, iar noi aşteptăm. Îl aşteptăm pe Godot.