Mugurel Puşcaş
Nu te-ntrista! Cad frunze pe alei,
Copacii plâng cu lacrimi clorofile,
Se-aşază nostalgia peste tei,
Vara de jar devine amintire.
Valsează nori pe cerul plumburiu,
Roua sărută lin rotula ierbii,
În codri deşi prin vălul alburiu,
Boncăluiesc de însoţire cerbii.
Nu te-ntrista! Suntem un tot dual,
Cu tine mi-s în toamna ce-şi deşartă
În suflete al raiului pocal,
Redeschizând a fericirii poartă.
Oraşul ne dezmiardă-n castaniu,
Viori doinesc pe-a strunelor vibrare,
La ceas de seară vechiul lampagiu
Aprinde-n inimi tandre felinare.
Nu te-ntrista! De dor ardent încinşi,
Cu foc aprins în colţişor de taină,
Ne-om răsfăţa ferit… Doi vechi proscrişi,
Învăluiţi în ruginiu de toamnă.
Castane coapte, must roş, diafan,
Ne-mbie-n noapte delicate-arome,
Sâni de gutui, pântec de foc, profan…
Voi savura din ale tale forme!
Pe pat de frunze jilav şi dulceag,
Înconjuraţi de-a toamnei feerie,
Păşi-vom pe-al extazului meleag,
Fără complexe, nuzi, în armonie.
Pe ale vremii trepte arămii
Clepsidra-şi curge clipe fermecate,
Vom deveni duioase elegii,
Două viori plouând eternitate.
Amorul cald, boem, pasional,
Dulci amintiri cu trenă rubinie,
Vor trece blând spre albul hibernal,
Voalând discret o patimă târzie.
(Foto – regretatul maestru
Balázs Csaba)