Adrian Armand Giurgea
Da, da! S-au scos! E criză! Nu mai e nevoie să livreze nimic! Şi vor da vina pe criză dacă nu vor avea ce livra! Ca şi când n-ar fi ştiut ce va fi! Ei, toţi, erau plini de bune intenţii, doar nu au vândut iluzii. Şi nici nu au dat pasărea din mână pe cioara de pe gard! Ei toţi au fost apolitici sau, mai rău, au fost minţiţi de ai lor mai mari. Da, da! Ei nu au ştiut nimic! Şi ar fi făcut chiar mai mult decât au promis, dar au fost trădaţi. Dar nu se dezic de cei ce i-au minţit, căci au găsit iute alţii pe care să îi urmeze!
Deşi aceştia din urmă se sprijină pe aceiaşi sfătuitori sau pe aceleaşi sinecuri plasate de cei de dinainte… Dar ei, aleşii, nici măcar câţi bani fac UAT-urile pe care şi-au dorit să le (mai) conducă patru ani nu au ştiut. Că, dacă ar fi ştiut, ar fi spus clar că suntem într-un mare rahat. Dar, ei n-au ştiut! Ei sunt lacrimă! Şi tot ce vor reuşi să livreze, dacă vor livra totuşi ceva, fiind criză, va fi bonus! Şi se va puncta dublu la alegerile viitoare. Pentru că, dacă le va ieşi ceva, vor fi fiind eroi.
Şi ne vor povesti cât de greu le-a fost să o scoată la capăt. Tocmai de aceea ţin aproape de noii lor şefi. Se fac că muşcă, dar, de fapt ling şi pun coada între picioare. Nu latră, ci schelălăie într-un fel de-a dreptul amoros. Pentru că sunt îndrăgostiţi de putere, iar cei puternici îi fascinează. Sunt deasupra lor… Comunităţile nu prea contează! Ele nu fac nimic. Nici măcar nu mai votează ca pe vremuri. E greu să le urneşti… Banii plătiţi de oameni nu există! Doar banii aduşi de ei! Graţie unei munci asidue, până noaptea târziu. Uitând de familii, de casă…
Pentru că au promis că pun binele comun pe primul loc. Aşa ajung comunităţile să plătească lumina lăsată aprinsă într-adins, să vadă poporul că alesul munceşte. Ba bine că nu, vine şi factura la gaze, că doar nu a îngheţa săracul… Aşa că, vorba unei clasice, cred, încă, în viaţă, „ciocu mic, că noi suntem la Putere”. Şi atât. Căci altfel toţi demisionează. Pe modelul premierului zeu, fără de care rămânem ai nimănui acum când americanii par că ne lasă, francezii se retrag din afaceri şi ruşii îşi vând, de voie de nevoie, agoniseala de pe la noi… Să vedeţi voi de acum încolo suveranism!
Vom face iarăşi ciucalăul de o majă şi baraboiul cât găleata. Că, deh, dacă ne-a mers o dată, se poate iarăşi, nu?! Fără împrumuturi, fără străini! Doar noi, singuri şi călăuziţi de lumina divină. Pentru că suntem neam puternic şi neam de neamul nostru nu şi-a plecat fruntea, decât atunci când ochii au văzut sabia… Să nu le taie capul… Şi, uite aşa, putem scăpa iarăşi de chiaburi, putem reconfigura orânduirea, atât cea politică, cât şi cea socială, putem da de pământ cu ciocoii vechi, căci vor veni, pregătiţi din culise, ciocoii noi, care, în numele săracilor se vor îmbuiba trâmbiţând egalitarismul, însă, la fel ca în fabule, doar pentru ei, nu pentru căţei.
Pentru că uitarea s-a aşternut deja în mentalul colectiv, proaspăt, curăţat de bruiajul unei lumi devastată de minciună şi măcinată de ură. O ură viscerală, fără vreo explicaţie anume. Animalică. Un fel de instinct de supravieţuire ieşit la lumină într-o lume în care „toţi ar fi avut liniştit un loc sub soare”… Însă toţi vor muşca uşor din toţi. Unii au şi început, dar au dinţi de lapte, iar pe când le vor creşte măselele le vor fi fost deja scoase dacă nu vor fi dovedite drept cariate încă înainte să le fi apărut.
Nu, nu sunt vorbe goale, căci este deja confirmat faptul că în societatea de astăzi e mai bine să nu faci nimic decât să faci, aşa vei reuşi să te afirmi mult mai repede şi mai temeinic. Căci societatea e anesteziată şi, totodată, fascinată de povestea omului spân care astăzi este exemplul pozitiv dintr-o poveste în care, dacă vrei să pui lucrurile la punct vei fi acuzat că nu ai fost corect politic…
Şi, totuşi, trebuie să cerşim salvarea de la generaţiile care vin din urmă, declarându-ne, fără echivoc, generaţii eşuate după ce ani la rând ne-am amăgit că suntem generaţii de sacrificiu?
Undeva, pe dealuri, întrevăd o lumină… Nu, nu e lumina de la capătul tunelului, sunt luminile puse zilele astea la căpătâiul celor care au trecut prin lume, probabil cu aceleaşi neîmpliniri ca ale noastre, spuse însă în altfel de poveşti. Pe care le ascultăm la fel de fascinaţi, fără a învăţa însă aproape nimic din ele. Aşa cum vor face după noi alţii, şi alţii, ca-ntr-un blestemat de carusel din care scapă cine poate pentru a promite, a aştepta promisiuni şi a invoca diversele crize pentru propriile eşecuri. Părerea mea.