Mihai Suciu
Rămân în urmă vremurile tragice în care invadarea ţării de vrăjmaşi era semnalată poporului de rând prin focuri aprinse pe creste de munţi, spre a ridica oastea cea mare, conform principiului „apărarea patriei de întregul popor”. Băteau şi clopotele bisericilor, dar raza lor de acţiune era limitată. Laserele, divaisurile subsumate online-ului nu se iviseră încă nici în cele mai îndrăzneţe vise subsumate comunicării de masă. În mod eronat, unii „comunicatori” pronunţă „sfoară-n ţară”, dar referentul este focul, „şfara” fiind o arsură a grăsimii cu miros neplăcut. Era un mijloc eficient de comunicare la distanţă. În timp, focurile de pe creste s-au stins, alte mijloace luându-le locul. Vreme bună, şi buciumul a îndeplinit rol de mijloc de comunicare în masă. Cauza era mereu bună: apărarea patriei, atâta cât era, de lăcomia vrăjmaşilor avizi de „pământ şi apă”. Şi, din păcate, nu de fiecare dată „se făcură toţi o apă şi-un pământ”. Udat cu sânge, pământul românesc a rezistat sub formă de ţară, de patrie mai mult sau mai puţin „dodoloaţă”.
Nu s-a atins nici ecoul focurilor de odinioară. Mirajul „şfarei în ţară”. Numai că scopul nu mai este acelaşi, ba chiar opus, vizând destrămarea patriei. Ultima „înflăcărare” se petrecea tocmai în duminica în care schimbasem orarul, trecând la „ora de iarnă”. Cetăţeni români de origine maghiară au reaprins focul. Câţiva indivizi sprijiniţi, precum ciobanii în bâte, de cozile unor drapele care nu au nimic comun cu însemnul nostru de stat semnalau astfel o revendicare desuetă: autonomia ţinutului secuiesc. O fază depăşită istoriceşte, când românii transilvăneni mereu dominanţi numeric, nu doar 4-5 %, erau dominaţi şi asupriţi de minoritari. Cu toate acestea, Transilvania a fost mereu principat autonom, în vreme ce Buda era paşalâc otoman.
Acum, ţinutul revendicat e doar palidă amintire. Şi tristă, nu doar pentru român. Vesticii „civilizaţi” îi sfârtecau în roţile lor sinistre pe eroii noştri Horea şi Cloşca în Cetatea Albei. Dar tot ei îl „încoronau” pe secuiul Doja cu coroana de fier încinsă şi îl „rotisau” pe tronul de metal încins. Să fie componente ale visului reiterării acelor vremuri?!
Altă confuzie, voită: asimilarea secuilor, teleportaţi în Ardeal să apere graniţa răsăriteană a imperiului habsburgilor, cu o etnie aparte. Istoriografia maghiară o ia în varii direcţii, pendulând între teoriile hună, avară, bulgară, turcică, pecenegă, avară sau maghiară (nu a lipsit nici tentaţia de a le conferi secuilor rădăcini româneşti, pornind de la numeroase asemănări între români şi secuii conlocuitori în aşa-zisul „ţinut secuiesc”. A nu uita, mulţi secui au fost români, asimilaţi în timp! Ultima ipoteză pare preferată de cercetătorii maghiari, susţinută de asumarea identităţii maghiare în epoca modernă. „Cuvântul secui a definit iniţial o stare social-militară, nu neapărat etnică. Din perspectiva originii etnice, secuii au fost o combinaţie de diverse populaţii amestecate cu ungurii, de la care au preluat limba. (…) În momentul aşezării lor în sud-estul Transilvaniei, în jurul anului 1200, ei vorbeau doar limba maghiară, deoarece în graiurile secuieşti există similitudini cu unele graiuri vorbite în alte părţi ale regatului maghiar”, conform istoricului Marius Diaconescu.
Încă o clarificare necesară: beneficiind în istorie de privilegii din partea statului maghiar care i-a colonizat aici, secuii sunt uşor de aprins, de instigat (vezi atrocităţile din 1989 sau „martie negru”, 1990!), mereu vocali, veşnic nemulţumiţi odată deposedaţi de acestea. Le erau anulate de statul maghiar. În anul 1786, urmare a reformei administrative şi reorganizarea administrativă în Transilvania, unită forţat cu Ungaria, dispărea autonomia secuilor. Incompatibile cu un stat modern – recunoşteau înşişi politicienii maghiari –, scaunele secuieşti (dar şi cele săseşti), relicve ale epocii feudale apuse, dispăreau. Era lovitura fatală dată autonomiei secuieşti. Statul (maghiar) a dat, statul (maghiar!) a luat!
Aşadar, termenul „secui”, departe de a fi un etnonim, numea un statut social: îndeletnicirea şi priceperea în mânuirea armelor (inclusiv brişca!), fără conotaţii etnice. În lupta lor naţională, foştii secui – ungurii din sud-estul Transilvaniei – îşi caută puncte de sprijin în simbolurile autonomiei medievale: imnul secuiesc (simbol al rezistenţei antiromâneşti în perioada interbelică!), recent redescoperitul „steag secuiesc”, uniforma militară secuiască, anulate de istorie, contrafăcute, spre a cristaliza o conştiinţă secuiască. Ignorarea elementului românesc autohton de istoricii maghiari hungarişti nu-i noutate. Era loc şi pentru român în istoriografie, aşa cum a fost în istorie. Nu au lipsit nici profesionişti oneşti, dar vocea le-a fost estompată, neconvenind politicienilor şovini.
Dacă tot îi instigă Budapesta să (re)facă „ţinutul secuiesc”, fluturând lozinca „autonomiei ţinutului secuiesc”, te întrebi la ce bun i-au mai asimilat? Logic, o atare enclavă ar trebui populată cu secui, nu srilankezi. Cu câteva sute de etnici nu pui de-un ţinut… de ţinută, oricum l-ai numi: Terra Siculorum, Szekely Land, Szekerland?!
P.S. Petiţionarii înflăcăraţi reclamă faptul că iniţiativele lor nu găsesc ecou la Bucureşti în rândul autorităţilor statului. Noi credeam că domnii Hunor, Tánczos, Cseke, Borbely et. comp. se află la Bucureşti în rândul „autorităţile statului”, la cel mai înalt nivel. Sau ne înşelăm?