Tocăniţă de pui cu smântână
Toţi cei de-o vârstă cu mine /Îşi aduc aminte bine,/Cât de bună şi gustoasă /Era tocana cu smântână / Făcută din pui de casă. /Cu mămăligă aburindă /Tăiată cu firul de aţă / Servită afară la masă, / Doamne, era altă viaţă!
De mai aveţi la ţară pe oarecine,/ Luaţi reţeta bună de la mine!
Ingrediente şi mod de preparare:
Într-un crăticior mai mare, pune ulei sau unsoare.
Când bine s-a înfierbântat, pune o ceapă sau două, pe care mărunt le-ai tăiat.
Când ceapa e bine călită, pune o lingură de poprică (boia).
Pune apoi bucăţile de carne (jumerile) şi cu lingura de lemn sunt amestecate bine. Se lasă 3-4 minute la călit sub capacul bine potrivit. Se pun apoi două-trei căni cu apă caldă şi se lasă la foc mic să fiarbă.
Nu uita să pui un pic de sare, piper fin şi pătrunjel şi pune iar capacul să fiarbă încetinel. Când carnea este fiartă bine, fă-i o slobozeală (îngroşeală) aşa cum se cuvine. Pune într-un blid o lingură de făină albă şi omogenizeaz-o cu 100 ml de smântână dulce. Mămăliga aburindă cu aţa-i tăiată, tocăniţa să se răcească şi toţi la masă să poftească!
Producerea vinului
(…) Marea majoritate a sânpetrenilor cultivă viţă de vie din soiurile hibride din soiurile Izabela, Nova sau Delevar.
În ceea ce priveşte modul de preparare a vinului, în gospodărie, până prin 1960, strugurii se zdrobeau cu un „bătălău”, o bucată de lemn care la un capăt era terminat cu o măciucă mai mare. Prin loviri repetate, boabele se transformau într-un must gustos. După 7-8 zile de la această operaţie, strugurii astfel bătuţi se şeituiau, adică se presau cu ajutorul unui teasc. Cei cu vie mai multă procedau în felul următor: strugurii zdrobiţi erau puşi în teasc fără a fi însă presaţi. Aşa se obţinea vinul de clasa a I-a. Prin presare se obţinea cel de-al doilea vin. Astăzi bătălăul a fost înlocuit de un zdrobitor format din doi tamburi cu roţi dinţate, peste care se aşeza un coş de lemn în care se puneau ciorchinii de strugure. Dacă în mod normal strugurii se aşază integral în zdrobitor, mai sunt persoane care îi aleg bob cu bob de pe ciorchine susţinând că astfel vinul este mai de calitate. Dacă peste drevele rămase după tescuire se punea o anumită cantitate de apa şi se ţinea la fermentat o săptămână, se obţinea un alt produs numit popular „fisco”. La fiecare găleată din acest lichid se adăuga 5 kilograme de zahăr. Prin fermentare se obţinea un vin mai bun decât cel aflat în comerţ. Această metodă a fost preluată de la viticultorii de meserie sau din mediul urban.
Vinul se păstrează azi în pivniţe sau beciuri, în damigene de sticlă şi mai rar în butoaie de lemn. Pentru a nu avea gust de drojdie, cei cu pretenţii, „trag vinul” de două ori, în decembrie şi martie, mai rar şi în luna august, adică luau vinul printr-un furtun şi îl puneau în damigene curate. O parte îl lasă pe drojdie, pretinzând că în acest fel, vinul are o tărie mai mare. Tăria vinului era dată de grosimea peliculei de suprafaţă, căreia i se spune „dungă”: cu cât aceasta e mai groasă, cu atât vinul e mai tare, asemeni mărgelelor ce se fac la turnarea ţuicii în pahar. Un alt aspect urmărit în aprecierea unui vin bun era textura aparentă, fluiditatea lui, astfel un vin bun curgea precum uleiul.
Tocăniţă de jumăruţe de raţă cu verze
Toamna îşi are frumuseţea ei, dincolo de aspectul dezolant pe care îl afişează odată cu apariţia ploilor târzii, a noroiului care nu se mai duce până la primul îngheţ. Şi totuşi, această parte a anului îşi are bogăţia sa şi specificul ei.
O fi gulaşul de oaie specific acestei vremi, când seul trebuie să se facă pe cerul gurii după ce bem apa rece, însă pentru cei care nu iubesc carnea de oaie rămâne tocăniţa de jumăruţe de raţă îndopată. Cu cel puţin o lună înainte raţele se pun la îndopat, adică la îngrăşare forţată, ca în această vreme, în care puii de casă nu mai au aşa trecere culinară, să se poată face o tocană minunată.
La tăiere, întreaga piele cu slănină a raţei este jupuită, se taie bucăţi mici şi se pune cu puţină apă la topit. Asemeni jumăruţelor de porc, jumăruţele de raţă trebuie şi fierte şi fripte aşa încât să nu devină greţoase. Procesul este mai îndelungat dar merită tot efortul. Când devin bine prăjite, uşor crocante, se scurge unsoarea de raţă într-un castron, însă se mai lasă puţină pentru a călii ceapa tăiată mărunt. Se adaugă apoi ficatul de la raţă şi sângele coagulat şi totul se lasă la foc mic. Nu se pune apă decât foarte puţină, ca totul să se prăjească, nu să se fiarbă. La final se curăţă vreo doi cartofi şi se taie mărunt ca pentru tocăniţă, aceştia se vor căli şi ei împreună cu restul conţinutului. Pe final puneţi sare după gust şi piper.
Această tocăniţă se serveşte musai cu mămăligă, iar ca murătură, cele mai recomandate sunt „verzele”, adică varză tocată mărunt pusă la murat cu ceva timp înainte.
Să avem poftă!
Din vremea înşforatului
Pământurile sânpetrenilor au fost mereu bune pentru orice. Ne-a binecuvântat Domnul cu de toate şi omul sfinţeşte locul!
În anii 70-90, cultura tăbacului era una normală, care ţinea sânpetreanul ocupat cam din vără până toamna târziu.
Primăvara era transplantat de pe melegarul colectivului şi pus cu apă în fiecare cuib, apoi prăşit şi când venea luna lui Cuptor începea strânsul, frunză cu frunză, pe sortimente. Strângeam poala prima dată şi aveam grijă să nu se ardă de la căldură. Nu ne permiteam să scoatem tăbac de slabă calitate!
Banii de ghiozdan sau de păpuci iarna veneau de aici şi uneori de la cultura sfeclei.
Făceam şire de frunze aliniate frumos şi acasă puneam totul la umbră să nu îl ardem până apucam să îl înşforăm, adică să punem pe un fir oţelos, frunză cu frunză, una pe faţă una pe dos şi rărit să se usuce bine pe garduri sau în şopru. Ne adunam tineri şi bătrâni şi făceam clacă. Pe vremea aceea nu era musai să ceri ajutorul cuiva, pentru că lumea se autosesiza şi ajutam fiecare pe fiecare. O puneam pe Mica să ne facă chisăliţă ori cucuruz fiert ori pancove şi noi ne vedeam de înşforat. Socializam şi nimic nu ne lipsea!
După ce era uscat, grijit de ploi şforile erau făcute baluri sau baloţi, iar exteriorul lor era tapat cu tăbac din ăla fain, să îl claseze la clasa întâi! Procesul de clasare era ca un examen dar banii primiţi erau o gură de aer pentru ţăranii noştri fără salarii.
Ce vremuri…
Cafei cu lapte
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la cuvântul „cafei”, nu mă duce gândul la o variantă locală a celebrei cafele, fie din boabe, fie instant, ci la o băutură a copilăriei, cu un gust aparte, un gust al copilăriei.
Laptele nu a fost niciodată un aliment pe lista dorinţelor mele, iar ca să bei lapte trebuia să cunoşti sursa. Curăţenia desăvârşită era o condiţie fundamentală. Să ştii de unde îl ai, să ştii cine l-a muls, altfel, poate sta liniştit în găleată sau oală.
O variantă de conjunctură pentru a mânca laptele era fiert, cu mămăligă, în cadrul celebrei expresii: „mămăligă cu ce a da Dumnezeu!”. Lapte fiert da Dumnezeu de fiecare dată, că doar nu în zadar rupeam noi pui de cucuruzi şi o serveam pe Rujana sau Ciocroş ori Bumbi cu suculentele plante hrănitoare.
Însă poate cea mai acceptată formă de a bea laptele era în cafeiul cu lapte. O băutură instant din cicoare, amăruie, ce de multe ori forma conglomerate în cutie si trebuia să o lăsăm la topit în laptele fiert. Dar rezultatul era unul delicios, căci nu prea ţin minte în copilărie să ni se facă cacao cu lapte, acest ingredient cred că nu era prea uşor de găsit în acea vreme prin bolzile noastre. Dar cafeiul cu lapte, pita cu dulceaţă de prune, puteau însemna un mic dejun copios!